Monday, May 5, 2008

2008 Olympus Marathon

Ma uit la luminile orasului Litochoro, ce se pierd in noaptea fierbinte. Undeva mai sus disting vag silueta impunatoare a Muntelui Olymp. Se aude fosnetul delicat al marii si pare ca timpul sta in loc. Ca intotdeaunam un nod ma impiedica sa inghit si stomacul este ghem de emotie.
Dar nu e timp de visare ; impreuna cu tata, Tudor si alti aproximativ 500 de alergatori (majoritatea greci), ne inghesuim in zona de start, chiar langa ruinele anticului orasel Dion, pentru numaratoarea inversa ce anunta startul in cursa Olympus Marathon. Momentul este ales, nu intamplator, in acelasi timp cu rasaritul soarelui: ora 6 si 5 minute. Si iata clipa multa asteptata, pentru care am insiruit sute de kilometri de antrenament si am renuntat da multe ore de somn.
START !!!
Dupa atatea emotii alerg si ma lupt in continuare cu gandurile care au luat-o razna. Sunt oare pregatit pentru 44 km? Cum voi rezista la diferenta de nivel de peste 3100 m? Nu ar trebui sa alerg mai incet ca sa am resurse pentru mai tarziu? O sa ma incadrez in baremul de 10 ore ? Sper sa nu fiu printre ultimii si sa ma fac de ras !!!
Primii 6 km trec usor, caci ne indreptam direct catre muntele Olymp pe un drum asfaltat ce urca usor, dar curand intram pe o poteca ce urmeaza un tunel ingust prin padurea deasa care acopera poalele Olympului. Aruncam o ultima privire la cerul albastru si ne insiruim gafaind, tacuti si concentrati, cu fruntile inundate de sudoare. Mergem, alergam, sarim peste pietre si valcele, alunecam pe frunzis si grohotis, ne sprijinim de copaci, si ignoram bataile inimii care a luat-o razna. Castigam inaltime depasind cateva puncte de alimentare si cam dupa 3 ore de la plecare, iesim pe la 2000 de metri altitudine, de unde se deschide o priveliste de parca am fi in avion. Se vad ruinele din Dion, de unde am plecat, marea straluceste sub lumina soarelui ca o oglinda, iar pacla asternuta da ansamblului o nota de poveste. Sau poate nu este pacla ci doar privirea mea incetosata de la efort… Nu-mi bat capul cu asta, neuronii sunt prea ocupati sa convinga muschii ca sunt in stare sa mai indure inca vreo 700m de urcare, asta dupa ce au suferit deja 2000.
Curand urcarea se mai domoleste, ajungem pe o creasta, cu privelisti ametitoare, cataram un prag stancos ajutati de un cablu, trecem compatimitori pe langa un alergator ce tipa de durere cu muschii blocati de carcei, alergam pe langa un laculet pe malurile caruia pasc cativa cai, o ultima poteca in curba de nivel, si uite refugiul Apostolodis, cel mai inalt punct de pe traseu ! Ceata mai ascunde din privelistea impunatoare ce se deschide in fata noastra. Varful Mitikos, aflat deasupra, este innaccesibil (pentru noi alergatorii) asa ca il ocolim respectuos pe o curba de nivel si dupa atata urcare ne aruncam cu bucurie pe coborare catre refugiul «A». Dar, usurel !!!! Grohotisul si stancile nu sunt de joaca si desi nu mai gafaim asa de tare, toata atentia se indreapta catre locul unde vom face urmatorul pas.
Pasim pe terasa larga a refugiului «A» si ne bucuram de un nou punct de alimentare. Aici se cuvine sa acordam nota maxima pentru organizatorii si voluntarii din punctele de alimentare care, cu multa rabdare si intelegere, ne-au ajutat pe toata durata cursei. Incepand de la vorbele de incurajare si terminand cu ajutorul dat pentru umplerea camelback-urilor, toate gesturile lor au contat enorm.
Prind o trena buna in spatele a trei alergatori greci, si ne angajam in coborarea lunga si anevoioasa catre Prionia. Serpentine scurte, stanci, bolovani, radacini, valcele uscate, apoi prin padure in cea mai mare viteza, multumind turistilor care ne faceau loc si ne incurajau.
Prionia. Cum sunt abia la km31 ?!? Am un mic soc. Oboseala este deja instalata, la fel si caldura, in jur de 35 grade. Aici nu mai adie vantul ca sus la 2700m. Sunt ca un zombie, si plec in alergare peste un podet de lemn spre Manastire.
Ce a urmat nu-mi mai este foarte clar. Apa de clestar ma imbia la o baie racoritoare. Urcari, coborari…. Colbul de pe poteca, tocat, ridicat si coborat de sute de perechi de adidasi. Scari. Un schit ascuns sub o stanca. Privelisti cand de jos in sus, cand de sus in jos catre defileul Epineas. Un voluntar de la un punct de control ne stropeste din cap pana in picioare cu un furtun cu apa si-mi vine sa-i sarut mainile de bucurie! Urcam din nou ; picioarele se lasa greu convinse. Ma incearca o bucurie marunta cand mai depasesc un alergator, dar incerc sa o maschez urandu-i curaj. Ajung pe o crestulita si zaresc in sfarsit acoperisurile caramizii ale caselor din Litochoro. Imi vine sa plang de bucurie, ma intorc spre varful muntelui Olymp si multumesc in gand. Alerg cat pot de tare pe ultimii km, urmand stradutele inguste, pline de localnici ce ne aplauda cu respect.
SOSIRE !!!
Ma opresc intr-un « nene » care imi atarna o medalie de gat si ma felicita. Imi vine sa plang din nou, as vrea sa ma asez dar totul frige, picioarele nu vor sa se opreasca, o doamna ma vede ca-s strain si ma intreaba de vreo trei ori in engleza daca imi este bine… In sfarsit, un loc la umbra langa alti alergatori !!! golesc un litru de lichid pe nerasuflate si incep, incetisor, sa inteleg ca in sfarsit s-a terminat.
Un timp de 7ore 40minute si un loc 131 la general pentru mine, iar pentru tata si Tudor 9ore 50 minute si locurile 394 si 395. Nu este prea bine, dar rezultatul « functiei complexe » ce include copii, sotie, familie, servici, colegi, antrenament, timp disponibil s.a.m.d. … nu este pentru toti acelasi. Multumirea ramasa este foarte mare si, desi din poveste s-ar putea intelege ca sunt un sportiv avid de cifre care a transformat muntele in stadion, va asigur ca bucuria miscarii in libertate pe munte este ceea ce ma motiveaza cu adevarat.