2005 La Transjurasienne

Nu ar fi existat aceasta relatare daca undeva prin anul 2003, un francez si un roman nu ar fi descoperit ca au o pasiune comuna. Astfel, dupa ce am impartasit bucurii traite pana atunci la mii de km departare, prietenul meu Jean-Michel imi arunca o vorba despre o competitie deosebita ce are loc in fiecare an in Franta: La Transjurasienne, adica 76km pe skiuri de fond, stilul liber. La vremea respectiva nici prin cap nu mi-a trecut ca voi ajunge in mai putin de doi ani sa particip si sa termin aceasta proba dura, mai ales ca eu paricipasem la orientare sportiva pe ski-uri de fond, doar stilul clasic – adica pas alternativ. Parca stiind cat de nehotarat eram, Jean-Michel a facut un gest decisiv: mi-a facut cadou o pereche de skiuri, legaturi si bete pentru fond. Asa un cadou obliga!

Si iata-ma inscris, dar si cu o noua problema: antrenamentul. Este adevarat ca am la activ vreo 10 maratoane, dar alergarea nu este la fel cu ski-ul. Cum la noi acest sport practic nu exista, deci nici partii deschise amatorilor, am ajuns sa fac antrenamente pe Valea Azugii, drum forestier ce leaga Azuga de Sacele. Nu este o partie, dar in lipsa de altceva mai bun, macar este zapada. Aici merita sa acord o mentiune speciala pentru cei care practica sporturi cu motor pe Valea Azugii, si carora le multumesc pentru ca m-au invatat sa sar din drum in sant in mai putin de o secunda. Cu toate dificultatile reusesc sa strang vreo 5 antrenamente insumand cca 100km inainte de plecare.

Sfatuit de prietenul meu plecam (eu si sotia) spre Franta cu doua saptamani inainte pentru a avea timp de antrenament. Suntem primiti cu mare caldura in casa lui Jean-Michel aflata in Pontarlier la circa 60km de Besancon. Zona, a carei altitudine este intre 800 si 1200m nu are varfuri spectaculoase, ci dealuri blanzi, in mare parte impadurite pretandu-se astfel minunat pentru ski-ul de fond. Trebuie precizat ca impruna cu Jura, aflata la sud de Haut-Doubs, este cel mai mare domeniu de ski fond din Europa, insumand cca 3500km de partii.

In prima zi facem cunostiinta cu partiile de la Malmaison in imediata apropiere a orasului. Dar inainte de a incalta schiurile avem grija sa trecem sa cumparam un abonament. Intretinerea partiilor de fond costa si deci logic trebuie sa platesti ca sa gusti placerea alunecarii pe zapada. Interesant este ca daca ai ski-uri de randonee, se presupune ca mergi prin zapada nebatuta, si deci nu ai nevoie de abonament. Oricum pentru ei nu este o problema, si aproape orice locuitor din zona are abonament pe toata durata sezonului de schi. Ne alegem o tura mai scurta ca pentru inceput, care ne poarta prin poieni cu zapada imaculata, ce straluceste in bataia soarelui. Este magnific. Nici nu ne dam seama cand terminam cei 7km, si am mai continua daca a doua zi nu ne-am fi inscris pentru o alta cursa: Envolee Nordique de 45km tot in stilul liber, in echipa de doi.

6 feb 2005. Trezirea la ora 7:00, mic dejun consistent, suntem atenti sa nu uitam nimic din echipament. In seara dinainte am trecut pe la magazinul prietenului lui Jean-Michel si am facut ceruirea. Am primit bonus din partea magazinului si un strat de Cera, un praf-ceara ce face minuni, in special la cursele lungi. Ora 9 ajungem deja la Chapelle de Bois, locul startului si centrul unui imens domeniu de ski. Parcarea plina, schiori ce-si desfasoara ritualul dinaintea competitiei, coada la toalete, numere de concurs, organizatori care alearga frenetic, linia de start, emotii... Cerul pare ca se deschide si o geana de soare isi face aparitia. Start! Atentie marita sa nu acrosezi pe cineva. Sunt si bete rupte, dar organizatorii au prevazut, si de pe margine poti primi un bat imprumut pana la sosire. Plecarea este in panta, asa ca pot sa-mi delectez privirea cu multitudinea de culori ale concurentilor dinaintea mea, decupati pe zapada. Emotia si atentia din primele momente ma fac sa o iau razna cu ritmul si incerc sa ma temperez. Frumusetea locurilor prin care trecem ma face sa uit ca este cursa. Ma bucur de fiecare bradut incovoiat sub haina zapezii. Cateva urcusuri mai dificile ne storc de energie.

Aproximativ din 10 in 10km avem puncte de alimentare. Fructe uscate, ceai cald, bauturi izotonice, turta dulce si branza. Ultimii trei kilometri, pe o zapada inmuiata de soare, imi par nesfarsiti. Sosim si primim aplauze din partea spectatorilor. Nu stam nici chiar foarte rau, suntem pe pozitia 280 din 400, desi important este sa termini.

Zilele urmatoare le-am impartit intre iesiri la schi fond si alpin. Nimic nu ne mai grabeste. Fiecare tura, era o poezie. Nu odata, ne-am oprit pentru a ne imbratisa, beti de atata bucurie. Soare, zapada, cristale stralucitoare, brazi incarcati in zapada, conturul varfului Mont Blanc pierdut in zare peste lacul Leman, zgomotul alunecarii schiului pe zapada, parca cuvintele sunt prea sarace pentru a descrie tot ce-am simtit.

Trebuie totusi facuta o mentiune speciala pentru ziua de schi alpin pe partiile de la Chatel, la granita dintre Franta si Elvetia. Avand noroc de o vreme insorita, am facut o zi de schi cit un sezon in Romania. Cred ca nu exagerez daca spun ca toate partiile din Romania nu fac nici cat jumatate din domeniul schiabil de la Chatel. Este si mai extraordinar ca esti inconjurat de varfuri semete si ca orice panta este o noua partie de schi. Socul a fost si mai mare cand la plecare am vazut pe o harta ca de fapt Chatel nu era decat una din cele 14 statiuni invecinate aflate la granita dintre Franta si Elvetia, adica in total: 650km partii, 208 instalatii de cablu intre 900 si 2200m altitudine.

Vine si ziua concursului: 20 feb 2005. Trezirea la ora 3 si jumatate. Trebuie sa mergem cu masina pana la Mouthe, locul sosirii, de unde autobuze ne vor duce la start. Emotii mari caci cei 20 de km pana la Mouthe devin un cosmar din cauza ninsorii abundente. Plugurile nu fac fata si cum nu am masina echipata cu pneuri de iarna, mai mult plutim pe o sosea acoperita cu vreo 5-10cm zapada. In sfarsit, la ora 5, suntem in autobuze si plecam spre start. Mergem cam 100km (cu toate ocolirile) pana la startul aflat in statiunea Lamoura. Este ora 8 si mai avem fix o jumatate de ora sa ne pregatim. Scenariul este grandios. Sunt aproape 3000 de inscrisi, care se aduna cu mic cu mare in tarcurile de plecare. Nu stim ce sa facem sa ne ascundem emotiile. In franceze se spune “merde” inainte de a pleca in cursa, chipurile

sa-ti fie bine. Plecam. Aglomeratie mare. Din pacate, a nins toata noaptea si continua sa ninga asa ca partia este cam plina de zapada, ceea ce ne cam obliga la “inot” cum spun francezii. Primii cativa kilometrii plat, trec usor, dar ajunsi la prima urcare mai dificila, trebuie sa ai rabdare pana ce se misca sirul de schiori din fata ta. Nu este prea rau, caci poti recupera, si mai ai si timp sa vezi peisajul. Trecem de prima localitate Premanon si dupa inca o bucata prin padure iesim intr-o statiune pitoreasca Les Rousses. Lucru interesant partia a fost batuta chiar prin centrul localitatii, si toata lumea a iesit sa ne aclame. Facem o bucla scurta si incepem un urcus pe o coasta inclinata,trecand pe sub un portal de care atarna 5 talangi enorme ce fac un zgomot infiorator. Pasaj obligatoriu prin multimea dezlantuita, si imi

revad imagini din turul Frantei cand ciclistii abia mai au loc sa treaca de spectatori. Se termina panta, inima bate nebuneste, caci doar nu era sa urc usor cu toate aplauzele. Trecem granita cu Elvetia, infruntand din plin viscolul si

zapada mare. Revenim in Franta si ne pregatim pentru cea mai teribila parte a traseului: urcarea ministrilor”. Intr-adevar, parasim poiana larga si intram in padure, urcand pieptis niste serpentine. Macar in padure nu mai bate vantul. Suntem la km 38 si fiindca m-am economisit pana aici, ma bucur de o urcare fara prea mare probleme. In schimb incep sa vad din ce in ce mai multi concurenti care nu mai pot tine ritmul. Dupa circa trei sferturi de ora de urcare, coboram pe partea cealalta a dealului. Ceruirea, facuta cu maxim de responsabilitate, da roade, caci depasesc multi care nu au

alunecare. Ajungem la Clarefontaine, din nou poiana (sau combe in franceza), din nou viscol. Sunt uimit sa vad oameni, care infrunta frigul pentru a ne aclama. Inteleg sa stai sa-i vezi pe cei din frunte, profesionistii, dar pe la jumatea clasamentului unde sunt eu, nu ai parte decat de fete supte de efort si nici o urma de aere de campioni. O noua alimentare ma ajuta sa mai castig ceva energie.

Sunt fantastici copii voluntari care ne ajuta si ne intind pahare cu ceai si alimente. Bravo!

Reluam. Pasii alterneaza: urcare dificila – pas decalat pe dreapta sau pe stanga, urcare usoara – pas de impingere sau simetric, coborare usoara – patinaj, coborare accentuata – te lasi dus!

Interesant, organizatorii au distribuit un ziar cu numele tuturor concurentilor si numerele de concurs. Asa ca ma trezesc cu cineva care imi striga: Allez Serban, apoi cineva vine si ii sopteste la ureche ca s-ul cu virgula dedesubt se citeste ch, si imi mai striga o data corect Allez Cherban!

Km 62, ultima urcare mai dificila si apoi coborare. Suntem prinsi intr-o linie de urcare care din cand in cand se mai si opreste. Probabil cineva, mult mai in fata decat putem noi vedea, are un ritm mai lent. Cel din spate imi spune cat de mult se bucura cand se opreste. Este bine, continua el, asa pot da vina pe altcineva ca m-a oprit, dar stiu ca nici eu nu pot mai mult. Un spectator de pe margine striga: Haideti, este ultima panta!, iar un schior care mai are inca

simtul umorului ii raspunde: Dar, draga domnule de 62 de km mi se spune asta!

Coborare dificila spre Petit Chaux, inca 10km. Am devenit un robotel. Trecem peste sosea pe un pod de zapada, aclamati de spectatori neobositi. Toti sunt concentrati si tacuti, numarand km pana la sosire. Incerc sa fortez pe ultimul km, apoi imi zic ca nu are nici un rost sa mai castig doua sau trei locuri, cand sunt oricum undeva de la locul 1500 in sus. Linia de sosire, talangi, aplauze, strigate, arbitrii care te imping ca sa faca loc si celor din urma ta sa

soseasca. O doamna se apleaca si imi desface legaturile, o fata imi pune o medalie de gat (toti cei care termina cursa primesc una). Ma uit pe o tabela mare, 6 ore 37 min, loc 1546. Pana la final vor sosi doar 2500 restul fiind

abandonuri. Nu sunt ultimul. Sotia, ma vede prin marea de oameni si vine sa ma felicite. Din pacate aflu ca Jean-Michel prietenul meu a fost nevoit sa abandoneze din cauza defectarii unei legaturi, si asta cu numai 18 km inainte de

sfarsit. Este distrus, si plange ca un copil. Masa gratis, dus si garderoba, strangeri de mana, promisiuni, autostrada, vama, sosea noapte, si revederea cu Vladut, fiul meu si cu parintii mei care au avut grija de el.

Amintiri deosebite, trairi care si acum ma emotioneaza pana la lacrimi si senzatia ca nu pot exprima exact ce am trait. O fi performanta? O fi senzatia de libertate pe care ti-o da miscarea in natura? O fi bucuria de a impartasi clipe minunate? Toate acele lucruri care ne imping sa o luam din nou de la capat, imbogatind necontenit spiritul.