2005 Ultra Trail Tour de Mont Blanc
Vineri, 26 august 2005, ora 19:00, Chamonix, Franta. 2000 de alergatori, reprezentand 33 de tari, iau startul intr-o cursa ce sfideaza logica: Turul masivului Mont Blanc, 158km cu 8600m diferenta de nivel, intr-o singura etapa, non-stop. 
Printre ei si doi romani: subsemnatul Serban Chiurlea, 36 ani, si tatal meu, Cristian Chiurlea 67 ani. Toate emotiile si antrenamentele au ramas in urma, alergam pe strazile Chamonix-ului in uralele spectatorilor cu un singur gand: vom reusi oare sa terminam? 
Primii 7 km pana la Les Houches trec pe nesimtite. Se alearga destul de grupat si toata lumea se pastreaza pentru ce va urma. Incepem urcarea spre Col de Voza la 1653m altitudine. In spate panorama abruptului nordic al Mont Blanc-ului ne taie respiratia. Lumina filtrata de nori devine rosiatica si pare ca muntele este in flacari. Toata lumea este in extaz, pana si cei mai duri alergatori isi sterg discret o lacrima din coltul ochiului. Dar, soarele nu se opreste si in curand este noapte. Aprindem frontalele si continuam prin intuneric spre Contamines, km 25. Sunt atent , caci bucatile de poteca prin padure sunt pline de radacini. La intrarea in sat ne intampina o mare de oameni. Este ora 11 noaptea si in loc sa fie in casa, au iesit sa ne aplaude si sa ne redea pentru o clipa zambetul. Punct de alimentare: ma opresc 5 minute pentru o supa si doua pahare de apa, apoi luminile satului raman in urma si noi ne pierdem in padure indreptandu-ne spre Col du Bonhomme la 2479m, prima urcare mai serioasa de pe traseu. Poteca serpuieste printr-o caldare impresionanta. Stelele lumineaza pe cer, si luna este prezenta. Toti inaintam pe poteca tacuti cu frontalele aprinse. E un spectacol de vis sa vezi sirul de luminite care deseneaza linia potecii, si realizez ca sunt parte dintr-un imens sarpe luminos, in miscare. Ma hotaresc sa abandonez toate calculele legate de clasament, ritm, strategie sau cursa si ma las ametit de frumusetea momentului. Ii multumesc lui Dumenzeu ca exist si traiesc aceasta aventura.
Col du Bonhomme: ora 1 si jumatate noaptea, apoi Croix du Bonhomme si urmeaza o coborare de 1000m diferenta de nivel pana la Les Chapieux, km44 si primul punct de alimentare mai mare. Am in plan sa ma odihnesc cam 1 ora, dar dupa ce mananc putin si beau lichide, cum ma simt foarte bine, decid sa pornesc mai departe dupa numai 15 minute. Sunt uimit cand aflu ca sunt pe pozitia 500 in acest punct, caci eu am avut impresia ca merg mult mai lent.
Urmeaza din nou o urcare pana in Col de Seigne la 2516m, granita intre Franta si Italia. Suntem din ce in ce mai rari pe traseu, nu mai formam un singur sarpe mare, ci mai multi viermisori. Saua se lasa castigata greu, sunt deja 10 ore de cursa in spate. Intr-un tarziu, la ora 5 dimineata ajung in Italia. Pe versantul opus urmeaza o coborare pana la Refuge Elisabeta 2200m apoi lacul Combal si dupa aceea: Courmayeur – jumatatea cursei. Coborarea prin intuneric pe poteca de munte plina de bolovani si noroi, ne cere mare atentie. La sosire aveam sa aflu ca pe acea coborare cativa sportivi s-au ales cu entorse si au trebuit sa abandoneze.
Soarele ce incepe sa mijeasca ne reda speranta. Pentru noi soarele a apus vineri in Franta si a rasarit sambata in Italia. Privelistea versantului italian ne taie respiratia. Deja putem vedea „spatele” varfului Mont Blanc cu umarul sau: Creasta Peuterey. Ghetarul Miage se arunca in lacul Combal pe care il ocolim, apoi urcam pe creasta Mont-Favre pentru a cobora pe partea cealalta inca 1000m diferenta nivel in Courmayeur la km 72.
Este ora 8 dimineata, 13 ore de cursa; ma alimentez /ohihnesc o ora in sala de sport din Courmayeur. Stau incredibil de bine cu timpul si prind o discutie cum ca sunt pe pozitia 390! Inima imi bate nebuneste, pentru o clipa imi imaginez ca voi termina cursa, dar imi resping repede gandul ca sa nu cumva sa cobesc.
Ma hotaresc sa plec, si trec prin centrul Courmayeur-ului, pentru a incepe urcarea catre refugiul Bertone la 1989m. Pe poteca ce serpuieste prin padure, turistii ne incurajeaza. Cum toti sportivii au numere de concurs marcate cu nume, prenume si tara, sunt unii turisti care fac efortul de a citi numele si tara. Aproape toti sunt incurcati de pronuntia numelui meu: Serban, iar cand vad si tara le scapa o exclamatie de uimire. Trec si zic: meci!, la fel cum fac toti sportivii. Ajung la refugiul Bertone si cat beau un ceai ma bucur de privelistea versantului italian. La capatul Courmayeur-ului se vede intrarea in tunelul Mont Blanc, ce seamna cu o mica uzina. Din pacate sunt pentru prima oara pe partea italiana si am dificultati in a recunoaste Grand Jorasses si Dent du Geant, care in Franta sunt mai clare. Ma incurca si norii care incept sa se stranga, micsorand vizibilitatea. Dar norii ne sunt de folos caci daca ar fi fost soare cursa ar fi fost si mai dificila din cauza caldurii.
Curba de nivel pana la refugiul Bonatti la 2020m apoi coborare pana la Arnuva 1769 si in fata noastra se afla un nou obstacol: Grand Col Ferret la 2537m. Noroc cu privelistea imbatatoare a ghetarului Triolet ca ne trece timpul mai usor. Urcarea este abrupta si anevoioasa. Cand in sfarsit trec pasul, ridic bratele in sus si dau un chiot de bucurie. Arbitrul care imi verifica numarul sopteste colegilor: „C’est un roumain!” (este un roman), si toti zambesc si-si dau coate. Este ora 14:00, sambata si am trecut astfel de km 93. Simt pentru prima oara ca nu ar trebui sa mai ma indoiesc daca voi termina sau nu aceasta cursa.
Oricum, am trecut prin pasul dintre Italia in Elvetia si coborarea pana La Peulaz 2071 m se desfasoara prin fanate in care pasc vaci elvetiene, balanganind clopote uriase exact ca in reclame. In zare se vad niste varfuri inzapezite pe la 3500m. Frumoasa tara Elvetia asta!Drumul coboara si la urmatorul punct de alimentare am un moment de cadere. Il rog pe un arbitru sa-mi confirme ca pana la viitorul punct mare de alimentare nu mai sunt decat vreo 5km. Se uita mirat la mine, ca la unul care are creierul atins de atata alergare si imi explica ca mai sunt 22km! Imi vine sa plang dar ma tin tare ca sa nu fac impresie proasta. Plec singur si trist mai departe: La Fouly 1700m, apoi Praz de Fort 1151m, si dupa o mica urcare ajung la Champex Lac 1400m. Un lac minunat, o statiune rece, nici macar un spectator sa ne aplaude, este ora 18:30 si noi inaintam tristi printr-o burnita rece. Ma intreb unde a disparut bucuria pe care o resimteam cu cateva ore in urma?Dar orice suis este urmat de un coboras, sau invers, caci exact la intrarea in punctul de alimentare de la Champex ii vad pe prietenii mei din Franta: Alain si Silvie.
Eu nu stiam, dar pozitia noastra, a sportivilior, era cunoscuta destul de bine, caci in fiecare punct mai important de pe traseu, erau arbitrii care iti scanau numarul, si impreuna cu informatia de timp, aceste date erau transmise imediat catre un computer central ce putea fi interogat, si care punea aceste date online pe internet. Astfel cei doi prieteni despre care vorbeam, au urmarit tot parcursul meu de acasa si au venit la Champex aproximand momentul sosirii mele in acel punct. Sunt uimit si in acelasi timp ma bucur sa vad figuri cunoscute care ma imbratiseaza si ma imbarbateaza. Faptul ca au venit acolo pentru ca sa ma bata pe umar si sa ma felicite inseamna enorm si ma simt din nou motivat. Desi este ora 7 seara si sunt de 23 de ore in cursa, ma schimb, ma alimentez si in 45 de minute plec mai departe. Urmeaza o urcare spre Bovine la 1987m, una din cele mai dificile urcari de pe traseu. A inceput sa ploua serios, s-a intunecat si merg din nou cu frontala, sunt singur si poteca este plina de bolovani si noroi. Ce mai lipsea din spectacol? Poate putina zapada? Dar nu am venit pana aici ca sa renunt la km 120! E noapte si ploua bine cand ajung la Bovine: cineva imi spune ca sunt al 200-lea care trec pe acolo. Informatia intra in mine, dar refuz sa cred asa ceva. Nu poate fi adevarat! 200 din 2000 !!! O iau la fuga nebuneste in noapte spre Col du Forclaz, merg ca un nebun evitand in ultima fractiune de secunda bolovanii si radacinile de pe poteca. Gandul ca pot termina imi da aripi. Trec de Col de Forclaz apoi ajung la 11 noaptea la Trient. Un nou punct de alimentare, unde voiosia voluntarilor ce impart alimente este molipsitoare. Este muzica si antren, au chiar un DJ care citeste prin statie numele sportivilor care trec, de se cutremura zidurile micutului satuc. Banuiesc ca nimeni nu doarme si toti sunt in piata centrala pentru a-i incuraja pe sportivi. Si bine fac caci urmaeaza o noua urcare pana la Les Tseppes la 2000m. Pentru prima oara simt nevoia sa inchid ochii. Ma ustura si de fiecare data cand clipesc imi pare ca trece un minut pana deschid din nou ploapele. In fine, ajung si la punctul de control din varf pentru a incepe o coborare de cosmar spre Vallorcine. Ploaia s-a transformat in burnita, e ceata si colac peste pupapaza poteca treca prin niste pajisti cu noroi pana la glezne.
De fapt este mai mult o clisa pe care alunecam si daca nu ar fi betele telescopice am fi cazut de o mie de ori. La un moment dat trecand in noapte, remarc pe marginea drumului o umbra. Ma intorc si vad un sportiv care sta in fund pe marginea potecii cu lanterna stinsa si capul in maini. Il intreb daca este vreo problema: Imi explica ca nu-l mai tin genunchii sa continue coborarea si ca ramane sa se odihneasca. Ma sperie figura lui obosita, dar nu pot decat sa-l las sa-si vada de odihna, caci nu vrea sa abandoneze. Cand ajung la Vallorcine (1260m) sunt un extraterestru ud pana la piele si cu niste galosi enormi de clisa in loc de adidasi. Ma curat si ma alimentez in 5 minute apoi din nou in noapte spre Chamonix. Sosirea este din ce in ce mai aproape. Urmeaza Col des Montets apoi Argentiere. Ultima parte este dificila. Lanterna da semne de oboseala si ochii ma ustura. Vad in ceata si nu contenesc sa ma lovesc de bolovani si radacini. Uimitor, dar reusesc performanta de a nu cadea nici o data. Aproape de sosire depasesc un grup de doi sportivi care jura ca am trecut de sosire si trebuie sa se intoarca. Oboseala le joaca feste. Ii conving sa mearga in continuare.
Ora 5, dimineata de duminica 28 august: Dupa 34 ore 6 minute si 3 secunte trec prin poarta pe care am luat startul. Putinii trecatori la aceea ora ma aclama. Sunt euforic si plang de bucurie. Nu-mi gasesc locul, nu stiu ce sa fac, nu pot nici sa stau in picioare nici asezat. Unul din arbitrii imi confirma ca am venit pe pozitia 167 din 2000 de sportivi care au luat startul.
Dar adevarata victorie este numai si numai asupra ta insati, locul este doar secundar. Acolo in interior sunt toate cele importante, acolo este adevarata victorie si fiecare experienta exterioara este nula atata timp cat nu aduce o imbogatire interioara, sufleteasca.
Dupa inca 4 ore si jumatate soseste si tatal meu pe locul 384, o performanta absolut fantastica pentru cei 67 de ani ai lui. Doar 778 din cei 2000 de participanti au terminat cursa, ceea ce spune mult depre lungimea si dificultatea ei. Dar cu cat este mai dificila incercarea cu atat mai mare este satisfactia. 
Multumiri pentru: Ioana Chiurlea –sotia, pentru intelegere caci am fost mai mult la antrenamente decat acasa, Paula Chiurlea – mama si coach, Cristian Chiurlea – tata si partner de antrenamente, Alain si Silvie Meuterlos, Jean-Michel Picard, Lucian Neagu si Stela, Dinu Mititeanu pentu incurajari, ciobanestilor de la stanele din Carpati caci m-au pus pe fuga la propriu, si multor altora pe care i-am uitat acum.
Printre ei si doi romani: subsemnatul Serban Chiurlea, 36 ani, si tatal meu, Cristian Chiurlea 67 ani. Toate emotiile si antrenamentele au ramas in urma, alergam pe strazile Chamonix-ului in uralele spectatorilor cu un singur gand: vom reusi oare sa terminam? Primii 7 km pana la Les Houches trec pe nesimtite. Se alearga destul de grupat si toata lumea se pastreaza pentru ce va urma. Incepem urcarea spre Col de Voza la 1653m altitudine. In spate panorama abruptului nordic al Mont Blanc-ului ne taie respiratia. Lumina filtrata de nori devine rosiatica si pare ca muntele este in flacari. Toata lumea este in extaz, pana si cei mai duri alergatori isi sterg discret o lacrima din coltul ochiului. Dar, soarele nu se opreste si in curand este noapte. Aprindem frontalele si continuam prin intuneric spre Contamines, km 25. Sunt atent , caci bucatile de poteca prin padure sunt pline de radacini. La intrarea in sat ne intampina o mare de oameni. Este ora 11 noaptea si in loc sa fie in casa, au iesit sa ne aplaude si sa ne redea pentru o clipa zambetul. Punct de alimentare: ma opresc 5 minute pentru o supa si doua pahare de apa, apoi luminile satului raman in urma si noi ne pierdem in padure indreptandu-ne spre Col du Bonhomme la 2479m, prima urcare mai serioasa de pe traseu. Poteca serpuieste printr-o caldare impresionanta. Stelele lumineaza pe cer, si luna este prezenta. Toti inaintam pe poteca tacuti cu frontalele aprinse. E un spectacol de vis sa vezi sirul de luminite care deseneaza linia potecii, si realizez ca sunt parte dintr-un imens sarpe luminos, in miscare. Ma hotaresc sa abandonez toate calculele legate de clasament, ritm, strategie sau cursa si ma las ametit de frumusetea momentului. Ii multumesc lui Dumenzeu ca exist si traiesc aceasta aventura.Col du Bonhomme: ora 1 si jumatate noaptea, apoi Croix du Bonhomme si urmeaza o coborare de 1000m diferenta de nivel pana la Les Chapieux, km44 si primul punct de alimentare mai mare. Am in plan sa ma odihnesc cam 1 ora, dar dupa ce mananc putin si beau lichide, cum ma simt foarte bine, decid sa pornesc mai departe dupa numai 15 minute. Sunt uimit cand aflu ca sunt pe pozitia 500 in acest punct, caci eu am avut impresia ca merg mult mai lent.
Urmeaza din nou o urcare pana in Col de Seigne la 2516m, granita intre Franta si Italia. Suntem din ce in ce mai rari pe traseu, nu mai formam un singur sarpe mare, ci mai multi viermisori. Saua se lasa castigata greu, sunt deja 10 ore de cursa in spate. Intr-un tarziu, la ora 5 dimineata ajung in Italia. Pe versantul opus urmeaza o coborare pana la Refuge Elisabeta 2200m apoi lacul Combal si dupa aceea: Courmayeur – jumatatea cursei. Coborarea prin intuneric pe poteca de munte plina de bolovani si noroi, ne cere mare atentie. La sosire aveam sa aflu ca pe acea coborare cativa sportivi s-au ales cu entorse si au trebuit sa abandoneze.
Soarele ce incepe sa mijeasca ne reda speranta. Pentru noi soarele a apus vineri in Franta si a rasarit sambata in Italia. Privelistea versantului italian ne taie respiratia. Deja putem vedea „spatele” varfului Mont Blanc cu umarul sau: Creasta Peuterey. Ghetarul Miage se arunca in lacul Combal pe care il ocolim, apoi urcam pe creasta Mont-Favre pentru a cobora pe partea cealalta inca 1000m diferenta nivel in Courmayeur la km 72.Este ora 8 dimineata, 13 ore de cursa; ma alimentez /ohihnesc o ora in sala de sport din Courmayeur. Stau incredibil de bine cu timpul si prind o discutie cum ca sunt pe pozitia 390! Inima imi bate nebuneste, pentru o clipa imi imaginez ca voi termina cursa, dar imi resping repede gandul ca sa nu cumva sa cobesc.
Ma hotaresc sa plec, si trec prin centrul Courmayeur-ului, pentru a incepe urcarea catre refugiul Bertone la 1989m. Pe poteca ce serpuieste prin padure, turistii ne incurajeaza. Cum toti sportivii au numere de concurs marcate cu nume, prenume si tara, sunt unii turisti care fac efortul de a citi numele si tara. Aproape toti sunt incurcati de pronuntia numelui meu: Serban, iar cand vad si tara le scapa o exclamatie de uimire. Trec si zic: meci!, la fel cum fac toti sportivii. Ajung la refugiul Bertone si cat beau un ceai ma bucur de privelistea versantului italian. La capatul Courmayeur-ului se vede intrarea in tunelul Mont Blanc, ce seamna cu o mica uzina. Din pacate sunt pentru prima oara pe partea italiana si am dificultati in a recunoaste Grand Jorasses si Dent du Geant, care in Franta sunt mai clare. Ma incurca si norii care incept sa se stranga, micsorand vizibilitatea. Dar norii ne sunt de folos caci daca ar fi fost soare cursa ar fi fost si mai dificila din cauza caldurii.
Curba de nivel pana la refugiul Bonatti la 2020m apoi coborare pana la Arnuva 1769 si in fata noastra se afla un nou obstacol: Grand Col Ferret la 2537m. Noroc cu privelistea imbatatoare a ghetarului Triolet ca ne trece timpul mai usor. Urcarea este abrupta si anevoioasa. Cand in sfarsit trec pasul, ridic bratele in sus si dau un chiot de bucurie. Arbitrul care imi verifica numarul sopteste colegilor: „C’est un roumain!” (este un roman), si toti zambesc si-si dau coate. Este ora 14:00, sambata si am trecut astfel de km 93. Simt pentru prima oara ca nu ar trebui sa mai ma indoiesc daca voi termina sau nu aceasta cursa.
Oricum, am trecut prin pasul dintre Italia in Elvetia si coborarea pana La Peulaz 2071 m se desfasoara prin fanate in care pasc vaci elvetiene, balanganind clopote uriase exact ca in reclame. In zare se vad niste varfuri inzapezite pe la 3500m. Frumoasa tara Elvetia asta!Drumul coboara si la urmatorul punct de alimentare am un moment de cadere. Il rog pe un arbitru sa-mi confirme ca pana la viitorul punct mare de alimentare nu mai sunt decat vreo 5km. Se uita mirat la mine, ca la unul care are creierul atins de atata alergare si imi explica ca mai sunt 22km! Imi vine sa plang dar ma tin tare ca sa nu fac impresie proasta. Plec singur si trist mai departe: La Fouly 1700m, apoi Praz de Fort 1151m, si dupa o mica urcare ajung la Champex Lac 1400m. Un lac minunat, o statiune rece, nici macar un spectator sa ne aplaude, este ora 18:30 si noi inaintam tristi printr-o burnita rece. Ma intreb unde a disparut bucuria pe care o resimteam cu cateva ore in urma?Dar orice suis este urmat de un coboras, sau invers, caci exact la intrarea in punctul de alimentare de la Champex ii vad pe prietenii mei din Franta: Alain si Silvie.Eu nu stiam, dar pozitia noastra, a sportivilior, era cunoscuta destul de bine, caci in fiecare punct mai important de pe traseu, erau arbitrii care iti scanau numarul, si impreuna cu informatia de timp, aceste date erau transmise imediat catre un computer central ce putea fi interogat, si care punea aceste date online pe internet. Astfel cei doi prieteni despre care vorbeam, au urmarit tot parcursul meu de acasa si au venit la Champex aproximand momentul sosirii mele in acel punct. Sunt uimit si in acelasi timp ma bucur sa vad figuri cunoscute care ma imbratiseaza si ma imbarbateaza. Faptul ca au venit acolo pentru ca sa ma bata pe umar si sa ma felicite inseamna enorm si ma simt din nou motivat. Desi este ora 7 seara si sunt de 23 de ore in cursa, ma schimb, ma alimentez si in 45 de minute plec mai departe. Urmeaza o urcare spre Bovine la 1987m, una din cele mai dificile urcari de pe traseu. A inceput sa ploua serios, s-a intunecat si merg din nou cu frontala, sunt singur si poteca este plina de bolovani si noroi. Ce mai lipsea din spectacol? Poate putina zapada? Dar nu am venit pana aici ca sa renunt la km 120! E noapte si ploua bine cand ajung la Bovine: cineva imi spune ca sunt al 200-lea care trec pe acolo. Informatia intra in mine, dar refuz sa cred asa ceva. Nu poate fi adevarat! 200 din 2000 !!! O iau la fuga nebuneste in noapte spre Col du Forclaz, merg ca un nebun evitand in ultima fractiune de secunda bolovanii si radacinile de pe poteca. Gandul ca pot termina imi da aripi. Trec de Col de Forclaz apoi ajung la 11 noaptea la Trient. Un nou punct de alimentare, unde voiosia voluntarilor ce impart alimente este molipsitoare. Este muzica si antren, au chiar un DJ care citeste prin statie numele sportivilor care trec, de se cutremura zidurile micutului satuc. Banuiesc ca nimeni nu doarme si toti sunt in piata centrala pentru a-i incuraja pe sportivi. Si bine fac caci urmaeaza o noua urcare pana la Les Tseppes la 2000m. Pentru prima oara simt nevoia sa inchid ochii. Ma ustura si de fiecare data cand clipesc imi pare ca trece un minut pana deschid din nou ploapele. In fine, ajung si la punctul de control din varf pentru a incepe o coborare de cosmar spre Vallorcine. Ploaia s-a transformat in burnita, e ceata si colac peste pupapaza poteca treca prin niste pajisti cu noroi pana la glezne.De fapt este mai mult o clisa pe care alunecam si daca nu ar fi betele telescopice am fi cazut de o mie de ori. La un moment dat trecand in noapte, remarc pe marginea drumului o umbra. Ma intorc si vad un sportiv care sta in fund pe marginea potecii cu lanterna stinsa si capul in maini. Il intreb daca este vreo problema: Imi explica ca nu-l mai tin genunchii sa continue coborarea si ca ramane sa se odihneasca. Ma sperie figura lui obosita, dar nu pot decat sa-l las sa-si vada de odihna, caci nu vrea sa abandoneze. Cand ajung la Vallorcine (1260m) sunt un extraterestru ud pana la piele si cu niste galosi enormi de clisa in loc de adidasi. Ma curat si ma alimentez in 5 minute apoi din nou in noapte spre Chamonix. Sosirea este din ce in ce mai aproape. Urmeaza Col des Montets apoi Argentiere. Ultima parte este dificila. Lanterna da semne de oboseala si ochii ma ustura. Vad in ceata si nu contenesc sa ma lovesc de bolovani si radacini. Uimitor, dar reusesc performanta de a nu cadea nici o data. Aproape de sosire depasesc un grup de doi sportivi care jura ca am trecut de sosire si trebuie sa se intoarca. Oboseala le joaca feste. Ii conving sa mearga in continuare.
Ora 5, dimineata de duminica 28 august: Dupa 34 ore 6 minute si 3 secunte trec prin poarta pe care am luat startul. Putinii trecatori la aceea ora ma aclama. Sunt euforic si plang de bucurie. Nu-mi gasesc locul, nu stiu ce sa fac, nu pot nici sa stau in picioare nici asezat. Unul din arbitrii imi confirma ca am venit pe pozitia 167 din 2000 de sportivi care au luat startul.
Dar adevarata victorie este numai si numai asupra ta insati, locul este doar secundar. Acolo in interior sunt toate cele importante, acolo este adevarata victorie si fiecare experienta exterioara este nula atata timp cat nu aduce o imbogatire interioara, sufleteasca.
Dupa inca 4 ore si jumatate soseste si tatal meu pe locul 384, o performanta absolut fantastica pentru cei 67 de ani ai lui. Doar 778 din cei 2000 de participanti au terminat cursa, ceea ce spune mult depre lungimea si dificultatea ei. Dar cu cat este mai dificila incercarea cu atat mai mare este satisfactia. Multumiri pentru: Ioana Chiurlea –sotia, pentru intelegere caci am fost mai mult la antrenamente decat acasa, Paula Chiurlea – mama si coach, Cristian Chiurlea – tata si partner de antrenamente, Alain si Silvie Meuterlos, Jean-Michel Picard, Lucian Neagu si Stela, Dinu Mititeanu pentu incurajari, ciobanestilor de la stanele din Carpati caci m-au pus pe fuga la propriu, si multor altora pe care i-am uitat acum.
posted by Serban Chiurlea at
11:57 AM
1 Comments:
Un blog cu totul deosebit pentru care va felicit din inima. Pe dumneavoastra si pe tatal dumneavoastra.Este minunat cu cata simplitate scrieti despre curse atat de cunoscute, despre adevarate curse de anduranta.
Post a Comment
Subscribe to Post Comments [Atom]
<< Home