2007 Mount Diablo USA

E ora 6 dimineata. California. Intrarea in Mount Diablo state park. Stau pe o banca si rememorez calatoria de 25 de ore facuta din Romania pina aici. A meritat ? Peste vreo 12 ore voi vedea. Emotia urca spre gat si ma sufoca. In jurul meu alti alergatori se pregatesc de start. Localnici. Sunt acasa, cunosc terenul, se cunosc intre ei si schimba veseli glume. Inca este racoare. Fac coada un sfert de ora la toaleta. Imi este frica de ceea ce va urma.
O portavoce, ne anunta prezentarea la start. Organizatorul ne comunica ultimele detalii despre cursa. 50 mile (80km), 13.380 picioare (~4000m) si o caldura anuntata de peste 80 de grade Fahrenheit (~30 Celsius), cam asta ar fi ceea ce ne asteapta. Apoi cuvantul magic: Start!
Daca cineva isi inchipuie ca la o cursa de 80 de km, imediat dupa start, alergatorii pleaca ca la suta de metrii se inseala. Se alerga sau chiar merge incet, mai ales ca plecarea este direct in panta. Mount Diablo este un munte in imediata vecinatate a orasului San Francisco, -Bay Area-, cu un varf la numai 1170 metrii, dar cum toate localitatile care il inconjoara sunt pe la 100m altitudine, se vede destul de impozant. Este un munte destul de golas, cu putine zone inpadurite, si desi este primavara temperaturile sunt ridicate. Deseori vara sunt incendii, care sunt greu stapanite de pompieri. Eu am avut ocazia sa ajung aici, cu serviciul, participand la un curs profesional. Si ce face orice om normal in week-end? Evident, alearga pe munti! Sunt prins intr-un sir de alergatori. Unii sunt tacuti, gandindu-se la incercarea ce-i asteapta, altii sporovaiesc intr-una, povestind cate in luna si in stele, de parca urcarea accentuata nu le afecteaza ritmul respiratiei. Drumul ne scoate pe o creasta cu vegetatie pitica, pe o poteca plina de praf si pietre. De aici mai din spate, alergatorii din fata se vad ca un sarpe pe spinarea unui dinozaur. In stanga, soarele apare prin bruma diminetii, luminand toata scena cu o culoare rosu-galben. Imi spun ca viata este frumoasa si momente ca acesta te fac sa simti divinitatea.
O cotim la stanga pe o curba de nivel. Alergam din nou. Un ranger cu o masina cat o casa ne ajuta sa nu gresim drumul. Cu ochii dupa namila de 4x4 remarc in ultimul moment o umbra pe poteca si sunt aproape de cazatura. Ma uit mai bine si nu-mi vine sa cred. E un con de pin, dar un con urias, de 4 ori mai mare decat unul din brazii nostrii carpatini. Ma opresc sa fac o poza, caci asa ceva nu-mi aduc aminte sa mai fi vazut.

Ma simt excelent, si maresc ritmul in urcare. Mai tarziu avea sa-mi para rau, dar acum nici ca-mi pasa: sunt pe un nor si ma simt invincibil. Ajung la primul punct de alimentare: putina apa, putin suc, o banana, multumesc voluntarilor si plec mai departe. Trecem printr-un camping, amenajat intr-o mica padurice de jneapan si pini. E foarte curat, si bucata de drum asfaltat – singura din concurs de altfel- pare ca a crescut din pamant. Inca o urcare pe creasta, ceva stanci de ocolit sau trecut peste si suntem pe varful muntelui. Deceptie, caci exact in varf nu exista decat o parcare imensa si o casa sub forma de turn de observatie. Natura este undeva sub beton si asfalt. In schimb vederea este deosebita. Peste dealuri se vede ceata ce invaluie de obicei orasul San Francisco, si jur imprejur toate orasele din Bay Area sunt la picioarele noastre.
O coborare lunga ne poarta inapoi spre baza muntelui, apoi pe niste vai pline de bolovani cu forma ciudate. Sunt la kilometrul 30 si caldura incepe sa se faca simtita. Trebuie sa beau ca sa compensez, dar stomacul refuza sa proceseza atata lichide, asa ca incet, incet se transforma intr-o punga plina de apa. Nici cu mancarea nu o duc prea bine. Americanii au propriile idei despre alimentatie, si cum nu prea au nimic in comun cu gusturile din Europa, nu prea reusesc sa mananc. Inghit fortat niste power gel-uri ca sa pot totusi continua.

Urmeaza o zona deosebit de interesanta, chiar inainte de Rock city. Nu rock – ca muzica, ci ca stanca. In padure sunt tot felul de stanci, cu forme rotunjite si care pot fi urcate cu ajutorul unor scari. Copii zburda veseli strigand entuziasmati la vederea peisajului, spre disperarea parintilor care incearca sa-i tempereze. Alergam pe la baza stancilor, facand slalom printre bolovani, si tot privesc in sus de frica sa nu arunce cinveva vreo piatra. Dar aici nu cred ca se poate intampla asa ceva. Totul este atent ordonat si supravegheat de rangeri. Caldura se mai domoleste prin padure, trecem printr-o zona de camping si ajungem la un nou punct de alimentare.
Cei care au fost prevazatori si au trimis bagaje din vreme si au cu ce sa se schimbe, sau chiar mancare dupa propriile gusturi. Eu stau si ma uit la masa cu alimente si cu disperare constat ca nimic nu-mi place. Imi umplu Camelback-ul cu bautura izotonica si gheata si ma fortez sa mananc un sandwish cu branza. Are un gust de plastic. Vomit! Ma gandesc sa abandonez cursa, dar imi este rusine de ceilalti alergatori care trec pe langa mine. Lupt cu mine si ma angajez in coborare catre Finley Road. Macar suntem tot in padure, la umbra pe o poteca frumoasa, ce urmeaza malul drept a unei vai pe alocuri canionata. Picioarele, obisnuite cu mult antrenament, incep sa toace masinal metru dupa metru si ma trezesc din nou alergand. Sunt fericit ca pot continua.

Drumul ajunge apoi pe o creasta cu vegetatie pitica, soarele ma loveste piezis, colbul de pe drum mi-a acoperit adidasii cu o crusta alba. Dar inaintez! Din cand in cand intorc capul pentru a vedea panorama muntelui Diablo.
Dupa o lunga coborare ajung la un nou punct de alimentare. Dau sa ma asez pe iarba si unul din rangerii imi atrage atentia ca am toate sansele sa iau o capusa, modelul american, mare cam cat musca de la noi. Imi zice ca el scoate in medie trei pe zi din blana cainelui sau. Ma simt frustrat si ma intreb ce naiba caut eu pe muntele asta uscat si plin de capuse. Totusi, trebuie sa recunosc, rangerii si voluntarii din punctele de alimentare sunt deosebit de amabili. Te incalzesc cu amabilitatea (sau compasiunea) lor. Incep o lunga urcare, pe niste plaiuri pline cu vaci. Nu seamana a Elvetia ca este prea uscat, dar muntele Diablo arata destul de frumos. Am un nou moment de cadere, simt ca lesin, ma asez pe iarba – la naiba cu capusele! – nu mai intra nici apa nici altceva, imi tin capul in maini pana cand simt ca cineva se apleaca si ma trage sus. Este un alergator venit din urma care ma ajuta sa ma ridic si ma incurajeaza sa continui. Ma intreaba de una-alta, si asa reusesc sa uit nitel de caldura si sfarseala. Din aproape in aproape, depasim km 60 si ar fi stupid sa ma opres acum. Mai ales ca ne apropiem din nou de varful muntelui. Trebuie sa ajungem inca o data pe varf pentru a cobora pe partea opusa unde se afla sosirea. Potecile pe care alergam au denumiri interesante: Balancing Rock (stanca instabila), Devils Side Trail (Poteca Diavolului), Secret Trail (Poteca secreta), BBQ Terrace (terasa gratarului), etc. Urcam din nou pe Summit Trail (Poteca varfului) si ne bucuram de racoarea dupa-amiezii. Soarele piezis arunca lumini interesante, si pare ca muntele este in flacari.

Un nou punct de alimentare. Alergatorul care m-a ajutat sa ma ridic ma intreaba daca nu vreau niste supa facuta de el. Sunt bucuros ca recunosc gustul de supa concentrata de acasa si beau cu nesat. Imi vine sa-l sarut de bucurie.
Suntem pe varf si admiram un apus de soare superb. Dealurile din zona Bay Area se aprind si se sting dupa cum lumina joaca pe ele. Norii sunt rosii si spre vest se vede oceanul. Se vad masinile care se grabesc pe serpentine spre iesirile din parc. Se lasa o liniste nepamanteana. Ne despartim cu greu si ne aruncam pe ultimii 7km de coborare.

Pasaje cu grohotis ne cer atentie. Drumul serpuieste apoi printre tufe pitice si curand ajungem in padure. Traversam cateva parauri, cateva urcari si coborari, apoi se vede lumina de la Mitchell park entrance unde trecem linia de sosire cu bucurie. 13 ore pentru 80km. Suntem felicitati de staff, am uitat toata oboseala, impartasim experienta cu ceilalti in timp ce incercam sa ne alimentam. Toti sunt fericiti. Gasesc din fericire pe niste oameni de bine care ma iau cu masina pana in Concord, oraselul unde stau eu la hotel si savurez o baie dupa o zi intreaga de transpiratie.

Am descoperit un munte nou, am impartasit aceeasi pasiune cu oameni ce traiesc la mii de kilometrii de casa, am trecut peste slabiciuni, ma simt mai bogat si de aceea doresc sa impart si cu voi. Daca cineva are nevoie de detalii despre Mount Diablo, ii stau cu placere la dispozitie.