Monday, June 15, 2009

2009 Verdon Canyon Challenge

Eram deprimat… Nu eram in stare sa ma gandesc decat la faptul ca dupa o pregatire asidua, cursa pe care o visam de aproape un an intreg, fusese anulata din cauza caderilor masive de zapada.
Apoi, intr-o seara, rasfoind plictisit site-ul ultrafondus.fr, gasesc o cursa ce se potrivea ca profil cu cea pe care o visasem. Verific infrigurat daca mai accepta inscrieri, si fara sa stau pe ganduri ma inscriu impreuna cu tatal meu, la Verdon Canyon Challenge pentru 6-7 iunie.
Si iata, o luna mai tarziu si 2500km mai la vest, doi romani, eu si tatal meu, stam si ne facem planuri pentru cei 102km si 6200m diferenta de nivel ce vor urma. Avem timp cu o zi inainte sa facem o recunoastere si lucrurile nu arata foarte incurajator. Cheile sapate de raul Verdon, creaza un peisaj spectaculos si foarte framantat. Cursa va descrie trei mari bucle, urcandu-ne si cobarandu-ne pe versanti vaii intre aprox 500m si 1500m altitudine pe poteci accidentate si pline de grohotisuri calcaroase. Ca o cireasa pe tort, mai trebuie adaugat ca zona este foarte calduroasa si in unele locuri vegetatia pitica nu prea ofera adapost.
E ora 5 dimineata si cei 141 de concurenti iau startul. Ploua si este frig!! In fata mea ii aud pe doi francezi bombanind: Sa faci Verdon-ul pe ploaie, asta este ceva nemaivazut si extrem!! Mai glumind, mai alergand, urcam in sir indian primul varf, Grange la 1500m, de unde trebuia sa avem o panorama deosebita spre Alpi. Din pacate ceata nu ne lasa, si vantul rece ne pune pe fuga la vale, pe serpentine si prin padure pina la primul punct de alimentare. Pana aici nimic neobisnuit, poate doar cei doi italieni din spatele meu care au vorbit non-stop despre amintiri din armata, de am promis ca la urmatoarea cursa imi pun si dopuri pentru urechi in rucsacel!

Ne mai rasfiram si incepem coborarea abrupta in canionul raului Verdon. Ploaia a incetat, norii s-au mai risipit, ba chiar si stanca s-a uscat, asa incat treptele stancoase pe care le coboram in fuga nu sunt foarte alunecoase. Ajunsi in firul vaii, urmam o sectiune pe malul stang de-a lungul apei. Aici este altceva. Peretii de culoare caramizie care se inalta deasupra nostra ne fac sa ne simtim pigmei. Apa, de o culoare turcoaz, isi sapa albia accidentata, sarind din stanca in stanca. In cateva locuri poteca a fost amenajata, taind in stanca un semi-tunel pe care trecem aplecati sa nu ne lovim. …Oups! Tocmai ajung din urma doi francezi, unul sta in fund, nauc, si din motul capului ii siroieste sange; undeva in stanca de calcar de deasupra se vede o alta pata de sange. Colegul lui imi face semn ca este ok, deja il panseaza. Imi cer scuze si trec mai departe cu un sentiment de vinovatie, dar macar merg mult mai aplecat decat inainte.
Si iata iesirea din chei: urcarea Vidal. La intrare scrie mare: “Pericol. Interzis turistilor! Numai pentru salvamont!” Dar noi suntem in concurs, azi avem voie. Urcarea pe panta abrupta se transforma in catarat pe stanci cu ajutorul cablurilor, si totul seamna teribil de bine cu o via ferrata din Dolomiti. Trecem si de o scara metalica care ne pune din nou intr-o lume orizontala si, dupa o curba de nivel accidentata, ajungem la punctul doi de alimentare. Este deja foarte cald, suntem la km 28 si stomacul incepe sa cam refuze apa. Incerc sa-mi fao o bautura izotonica si sa nu pierd prea mult timp.
O coborare lunga pe niste poteci inguste si pline de buruieni ne aduce pe malul lacului Sainte-Croix, exact acolo unde canionul raului Verdon se termina in lac. Cateva barcute aluneca lenese pe apa turcoaz. Este ireal de frumos, si ma opresc pe pod sa fac poze. Urcare, caldura, un nou punct de alimentare, din nou urcare, si mai cald, sunt momente in care ma intreb daca voi termina cursa, si caut motivatiile care ma ajuta sa mobilizez resursele. Sunt depasit de alti concurenti pe portiunile de alergare, eu depasesc in schimb acolo unde poteca este tehnica si alergatorii de sosea sunt dezavantajati.
De la punctul 4 ne angajam pe o curba de nivel, o brana subtire; pereti de 300m pana in firul vaii la dreapta, pereti la stanga, din loc in loc cate un cablu, pentru ceva siguranta. Este pe departe cel mai tehnic si aerian trail pe care l-am parcurs pana acum. Sunt singur de ceva vreme, stomacul si-a mai revenit (traiasca Coca-Cola), picioarele merg, doar eu-peisajul si acea senzatie ca as putea zbura sau alerga pana la capatul pamintului. Ma trezesc din reverie, intalnesc pe poteca doi arbitri care ma intreaba daca marccajul este bine facut, eu le zic ok, ei imi ureaza alergare placuta in continuare si ma anunta ca mai am o jumatate de ora pana la punctul de alimentare de la km 56.
Nu a fost o jumatate de ora ci dublul, de unde se vede treaba ca nu eram in acelasi sistem de referinta, dar gasesc supa, preferata mea, asa ca-i iert. Este ora 6 dupa amiaza, caldura s-a cam dus, ba mai sunt si ceva nori pe cer, asa ca ma simt ca nou. Coboram iarasi in canion la 500m si urcam pe varf la 1500m pentru urmatorii 17km asa ca imi propun sa merg usor. Dar de unde, racoarea imi da aripi, ideea ca am depasit jumatatea ma bucura, ajung din urma pe prima concurenta de la categoria fete si mergem o vreme impreuna. Ma uimeste si ma umple de respect. Desi suntem la deal, se chinuie sa alerge cat mai mult, si in rest foloseste betele pentru a castiga momentum la urcare. In schimb, de pe la 1200m poteca este plina de stanci si pierde mult timp pana gaseste sprijin pentru picioare, asa ca o las in urma.
Trec peste varf foarte repede, iarasi s-a stans ceata si bate vantul tare, apoi chiar inainte sa se intunece ajung in punctul de alimentare 6 la km 73. Bucurie mare, este plin de rude ale alergatorilor si o gasesc si pe mama care ma ajuta sa ma alimentez cat mai repede.
Aprind frontala si ma grabesc sa prind din urma un grup de 4 francezi. Nu mai am unde forta, mai bine sa fim mai multi noaptea. Si toate merg frumos pana cand gasim pe poteca o grupa de vreo 10 alergatori opriti. Discuta aprins si sunt suparati ca nu mai gasesc continuarea marcajului facut de organizatori. In fata o poiana larga fara repere in noaptea neagra. Aprind, faza lunga la fronta mea (petzl myo xp cadou de la prienteni) si disting ceva. Un francez imi striga: Nu mai cauta, ca noi nu am gasit nimic si stam de vreo 10 minute. Ii zic, ok, dar ma duc pana acolo si daca vad ceva le fac semn. Face a lehamite din mana si plec. Bingo! Marcajul este acolo, alerg sa ma asigur, ma intorc si strig la ei, le fac semne cu frontala, dar pare ca nu ma cred. Ok! Daca voi nu mai aveti chef de alergat eu plec fara voi, si ma pierd singur in intuneric.
Afara este noapte calma, luna plina a iesit de dupa creasta si lumineaza printr-o perdea de nori diafana, in stanga valurile lacului Sainte-Croix se sparg de mal, lanterna taie o poteca abia perceputa in padurea linistitia, imi aud doar gafaitul respiratiei si simt iarasi ca sunt parte din TOT.
Ma trezeste din reverie o lumina, aproape ca ma sperii, este un concurent care nu gaseste drumul in noapte. Venind de pe directie, si din nou cu lanterna pe faza lunga, disting continuarea. Ii spun “Allez suive-moi!”. Imi spune ceva in germana, ma uit mai bine, este un austriac asa ca schimbam pe engleza: Follow-me! Si tot asa, eu in fata cu frontala ca farul de masina, el in spate ajungem la ultimul punct de alimentare. Saracii voluntari, dormeau linistiti, caci de vreo jumatate de ora nu mai trecuse nimeni. Ne cerem scuze ca i-am trezit, ei isi cer scuze ca dormeau si ne trateaza ca pe regi. Am aripi, plecam din nou in noapte, alerg multe sectiuni, sus se vede castelul ce marcheaza locul de start si de sosire. Drumul exagerat de serpuit prin padure, ne pune rabdarea la incercare. Prin padure auzi muzica, credem ca este sosirea si acceleram, dar nu, erau niste pusti care faceau o petrecere la vila de la marginea padurii. @#%$$$ Injuraturi in engleza, romana si austriaca. Totul se accelereaza, ne depaseste un concurent ce ne-a ajuns din spate, o rup la fuga desi suntem la deal dupa 100km si intr-un final la ora 3:22 noaptea, dupa 22:34 ore de cursa, trec linia de sosire in extaz.
Sunt ud leoarca, plang, rad, tremur si impartasesc bucurie in franceza si engleza. Arbitrii, inveliti cu paturi si inghetati, se uita la noi cu bunavointa si ne intreaba daca vrem ceva de baut. Le spun, sigur: Bere, dar nu aveti. Nu zic nimic, se duc la o lada si ne aduc cate o bere la fiecare. Ramanem masca, dar nu punem intrebari si golim berea desi afara este destul de rece.
Ar mai fi de spus ca dupa 34 de ore a terminat si tatal meu, cel mai varstnic din concurs la cei 69 de ani ai lui, performanta fiindu-i rasplatita de organizatori cu o mare cupa.
La fine, din 140 de alergatori, doar 77 au terminat cursa, noi romanii pe pozitiile 20 si 70.
Toate multumirile familiei – pentru ca m-a acceptat asa egoist si preocupat mai mult de antrenamente si curse. Va doresc si voua sa fiti sustinuti de persoane iubitoare sa va urmati visele. Nu-i deceptionati, ei nu au nevoie de diploma cu locul 1, ci au nevoie sa va intoarceti mai buni si sa iubiti mai mult.

1 Comments:

Blogger Stefan said...

exceptional! Felicitari pentru reusita si multe multumiri pentru impartasirea aventurii cu noi, ceilalti, care doar tanjim spre astfel de performante...
Asteptam in continuare noi povestiri similare!
Multa bafta!

August 12, 2009 at 4:47 PM  

Post a Comment

Subscribe to Post Comments [Atom]

<< Home