2008 Defi de l'Oisans

A fost odata ca niciodata o tara frumoasa, cu campii verzi si munti inalti : Franta. Si in aceea tara traiau oameni care nu se gandeau numai la fotbal, gratare, mici si bere, ci ei chiar iubeau natura si se lasau sedusi de frumusetea ei. Printre ei, un viteaz pe nume Laurent Smagghe care, imbatat fiind de frumusetea muntilor, se hotari impreuna cu un prieten de-al sau de arme, Philippe Delachenal, sa faca in alergare inconjurul unui munte tare frumos pe numele lui Oisans. Si plecara ei intr-o zi cu soare pe lungul drum ales (200km cu 12 000 m diferenta de nivel) si, dupa lupte si chinuri teribile, reusira sa termine bucla reusind sa scrie o pagina din istoria ultra trail-urilor montane (41ore33min). Dupa ani si ani, intamplarea face ca Laurent sa fie pastrat de munte aproape, ingropat de o avalansa, dar in memoria lui, prietenii alearga in continuare, in fiecare an, aceeasi cursa.
Si undeva departe, inspre miazazi, intr-o tara mica , doi alergatori, tata si fiu, prinsera de vestea acestui munte si a cursei ce-l incingea si se hotarara sa mearga si ei sa-si masoare fortele. Si mai erau la cursa inscrisi si viteji din alte neamuri: un neamt, un belgian, cinci reunionezi si restul pana la 52 francezi.

Distanta de 200 km a fost impartita in 8 etape pe parcursul a 6 zile, adica o medie de 33 km pe zi. Traseul urmeaza poteca GR54, „Tour de Massif de l’Oisans”, trecand prin partea cea mai spectaculoasa a muntelui. Nimic mai potrivit pentru noi : alergam si descoperim in acelasi timp locuri si oameni.
Si iata-ne in dimineata zilei de 27 iulie 2008 in statiunea de schi „Au deux alpes”, un paradis al sporturilor pe zapada, acum pustie. Numai cativa biciclisti, imbracati cu „armuri” formate din casti, cotiere, genunchire si alte protectii, se amuza coborand in goana pe potecile amenajate special pe partiile de ski. Aflam totusi ca undeva la peste 3200 m altitudine, pe ghetar, se poate schia. Noi cu alergarea. Dupa poza de grup ne asteapta doua etape. Prima, de 14 km este „neutralizata” de catre organizatori, astfel ca parcurgem distanta toti alergatorii impreuna intr-un ritm mai lent, pentru a evita excesele de viteza si parerile de rau de mai tarziu. Coboram lejer cam 800 m diferenta de nivel pana in valea La Romanche si apoi urcam pe partea opusa in statiunea Auris. Intamplarea face sa nimerim in plina serbare campeneasca, cu ocazia „binecuvantarii turmelor”. Nici ca nu se putea mai bine pentru „turma” noastra de alergatori.
Si dupa o pauza scurta urmeaza etapa a doua, de 28 km, care se cronometreaza. Nu mai este de joaca, soarele a urcat pe cer si este o caldura torida. Alergam, avizi de miscare si peisaje noi. Trecem o vale si urcam pana pe platoul Emparis si desi poteca este cam banala, peste vale defileaza un peisaj de varfuri la peste 3500 m care-ti taie respiratia. In stanga se inalta varful semet Meije cu ai sai 3987 m, apoi mai in dreapta se vede succesiunea de varfuri Rateau, iar dincolo de ele, in zare, se distinge la Barre des Ecrins, cel mai inalt varf de aici cu 4102 m. Ghetarul existent la baza lor, brazdat de crevase uriase si incalzit de soare se transforma in rauri ce se arunca in vid formand cascade al caror vuiet razbate pana la noi. Sunt vrajit de peisaj, dar din pacate am o zi proasta, muschii nu ma asculta si am noroc cu tata, care ma asteapta si ma sustine moral. Terminam etapa in Le Chazelet, un frumos catun tipic pentru zona de munte a Oisans-ului.

Ziua a doua este impartita tot in doua etape. Mai intai, dimineata, o etapa de viteza de 5 km in care ne fortam sa dam maximul de randament, urmata de o traversare de 21 km cu 780 m diferenta de nivel intre localitatile La Grave si Le Lauzet, trecand prin saua Col D’Arsine la 2352 m altitudine. Urcarea se face intr-o succesiune de platouri in trepte, culminand cu un platou larg si inierbat ce se preteaza bine alergarii. In dreapta se deschid vai glaciare si varfuri semete ce se pierd in nori. Suntem in extaz, corpurile noastre rodate de antrenamente incep sa functioneze la parametri si fiecare pas este o simfonie. Dam din noi totul pe coborare, urmand o poteca ce serpuieste printre lacuri de culoarea smaraldului. Ziua se termina in acordurile de acordeon ale lui Remi – un tip din echipa organizatorica.
Suntem marti - a treia zi - si azi mai facem 19 km, din fericire intr-o etapa de recuperare, fara cronometru. Trecem pe langa lovalitatea Monnetiers les Bains si urcam pana in saua Col de l’Echauda la 2425 m, pentru a ne intalni cu un ranger al parcului natural Les Ecrins, care ne povesteste despre munca lor si cat de greu se reface natura ranita de om.
Pe coborare se accelereaza, asa ca terminam etapa in localitatea Vallouise destul de obositi. Problema este ca maine ne asteapta cea mai dura etapa, 54 km cu 3000 m diferenta de nivel. Dupa clasamentul de pana, acum suntem impartiti in 4 grupe care vor pleca pe rand, primii la ora 5 dimineata.
Si iata, unii cu frontale, altii fara, ne insiruim in noaptea rece rumegand gandurile si emotiile. Dupa primii 7 km pe drum incepem urcusul pieptis spre Col de l’Aup Martin la 2761 m, cea mai mare inaltime ce va fi atinsa in aceasta tura. Incercam sa pastram un ritm alert, caci este greu sa alergi pe poteca plina de bolovani. Ultimele sute de metri, aproape ca ii parcurgem in 4 labe, pe un grohotis din roci de o culoare neagra, cu panta la gura. Sus ne intampina soarele si o mare de varfuri ce se pierd in zare printre nori. Ne oprim si ne tragem rasuflarea dupa 1600 m diferenta de nivel urcata. Ce mai urmeaza? Coborare 1000 m pe o panta abrupta cu poteca serpuind furios la dreapta si la stanga. Pe unii dintre noi ne lasa nervii urmarind poteca si incepem sa taiem panta de-a dreptul punind la grea incercare genunchii si spatele. Ne oprim pentru o gura de Cola si o banana la refugiul La Valette si incepem inca un urcus de 1000 m pana in saua omonima. Stanci, rauri, creste, ceva oi ce se ascund de soare dupa bolovani, un petec de zapada, saua ce pare ca se indeparteaza, sunt franturi ce se amesteca in minte. Apoi mai trecem o sa, apoi inca o sa cu nume frumos: Valompierre, si incepem o coborare lunga spre Chapelle en Valgaudemar. Frumos, spre final, exact cand eram mai obosit si plictisit de o alergare monotona pe sosea, un reporter de la revista „Jogging” imi ia un interviu in timp ce alearga pe langa mine. I se pare interesant ca am venit tocmai din Romania sa alergam pe munti in Franta. Trecem linia de sosire si rasuflam usurati ca am depasit jumatatea turei si cea mai grea etapa. Joi, soare, 31 km cu 2500 m diferenta de nivel. Urcam, coboram, urcam, coboram. Simplu! Mai greu de explicat cat de frumos este peisajul. Am retinut traversarea spre Col de la Vauze la 2499 m, senzatia ca te afli pe un balcon lung si peisajul defileaza la picioarele tale, urmat apoi de coborarea spre micuta localitate Le Desert, serpentine scurte pe un grohotis de sisturi negre, dar cel mai impresionant a fost cand am trecut pe poteca in coborare spre Valsenestre pe sub o aglomerare de stanci ascutite ca lamele si indreptate in toate directiile ca ghimpii unui porc spinos. Valsenestre este un micut catun situat la 1300 m altitudine, accesibil numai vara, caci iarna drumul nu poate fi deszapezit, si in care masinile nu au voie sa intre. Casele sunt construite numai cu piatra din munte, din loc in loc sunt fantani curgatoare, flori peste tot, se trece pe strada principala pe sub etajul unei case ce formeaza o arcada umbroasa, in fanate se aud greierii care canta, iar noi mancam in curtea refugiului la umbra copacilor. O poezie!
Si iata ultima zi. Toti frematam de nerabdare pe linia de start. Plecam in cea mai mare viteza si urcam pana in saua Col de la Muzelle, cea mai abrupta urcare din toata tura. Ultimele sute de metri pana in varf necesita multa atentie, caci pietrele fug de sub picioare si ne putem rani. Alergam ca nebunii pe coborare, imbarbatati si de distanta scurta ce trebuie parcursa astazi : doar 18 km cu 1780 m diferenta nivel. Trecem de lacul La Muzelle, aflat la baza impresionantului varf La Muzelle ce poarta pe el mantia ghetarului omonim.

Punct de alimentare - jos in vale si ne avantam pe stradutele pitoresti ale Venosc-ului pentru ultimii 700 m de urcare. Toti suntem la capatul puterilor, unii mai au forta sa alerge in panta, altii isi spun ca important este sa termini. Si iata, trecem linia de sosire exact in locul din care am plecat acum sase zile, inchizand asfel bucla de 200 km. Suntem fericiti si obositi, rememoram frumusetile vazute si clipele minunate petrecute in compania altor alergatori si iubitori de munte. O experienta deosebita.
Ce mi-as mai putea dori?
Sa pot lua franturi din acest „bagaj de frumos”, acumulat in cele 6 zile, si sa picur in sufletul oamenilor de la noi din tara, sa se poata indragosti si ei de natura si sa-si doreasca sa o pastreze curata, vizitand-o cu respect ori de cate ori se poate.
Si-am incalecat pe sa si v-am spus povestea asa....