2012 09 15 Ciucas Ultra 100km

Pana prin pasul Bratocea a fost bine. Am fost nitel surprins sa vad ca nu este punct de alimentare in pas, dar nimic deosebit.

Vremea tocmai buna pentru alergat.

Urmatorul punct de alimentare, sunt indus in eroare de distanta anuntata de voluntar (mult mai putin decat in realitate)  si de lipsa altor alimente cu exceptia a cateva mere.

 Urmeaza o alergare destul de dificila pe tapsane, varful Grohotis si privelistea ierbii arsa pe hectare intregi. Frumos si salbatic!

 Apoi un punct de control/alimentare fara apa, bidonul este gol, strang din dinti si merg mai departe.

 Intrevad terminarea golului si cresta impadurita ce continua pana la un releu intr-o succesiune de varfuri si sei. Chiar foarte dificil de urmat o poteca abia conturata printre copaci cazuti si ramuri rebele ce-mi intra in cap si corp, obligandu-ma la tot felul de contorsionari. Nici vorba de alergat! O maceta cred ca ar fi ajutat pe alocuri.

Gasesc un izvor langa o adapatoare si desi arata cam murdar, nu stau pe ganduri si beau cu nesat. Avea sa-mi para rau mai tarziu.

 Am un moment mai slab pe coborarea spre barajul de la Maneciu, si drumul forestier pare ca nu se mai termina.

 La baraj suntem intampinati excelent de o echipa inimoasa de doamne, care ne rasfata cu mancare. Este ora 18:00 si moralul este sus.

Plecam pe un drum lung catre Tabla Butii, multe momente de alergare si regasesc de multe ori senzatia de zbor. Se lasa intunericul si putina ceata inspre Tabla Butii, dar nimic serios.

 Cobor cu energie maxima spre Valea Stinei unde avem un punct de alimentare mai mai mare si bina aprovizionat.

Din pacate apa viciata isi face efectul si imi cam vine sa vomit la orice inghit. Imi fac curaj zicandu-mi ca aproape am terminat. Mare greseala, abia incepeau dificultatile.

 Intai sub forma unei urcari pe care o vedeam idilic cu serpentine si poteca lata. Gresit: direct in sus pe un fir de vale abrupt, poteca plina de bolovanis amescat cu colb gros. Catarere curata! Ar fi prins bine niste bete. Ma simt ca un rac cu mai multi pasi inapoi decat inainte. Efortul depus este urias, dar pentru asta am venit! Pana in creasta ne strangem vreo 6 alergatori, cam plictisiti sa ne tot intrecem si cu dorinta de a termina cat mai repede.

 Iesim in Cresta Gropsoarele cu mari sperante ca am trecut partea cea mai grea a cursei. A doua oara gresit!

Nimerim in plin in ploaie cu lapovita si ceata. Cum este noapte frontalele nu lumineaza decat vreo 2m poteca. Nici vorba sa gasim marcajul, facut pentru o zi insorita. Aici cred ca organizatorii nu si-au dat tot interesul: se stia ca va fi ploaie si ceata sus in creasta, dar nu au facut nimic pentru a intari marcajul. Nu tu cerculete luminate, nu sageti de vopsea pe jos, etc.

Ca urmare ratacim de vreo trei-patru ori poteca si nimerim inspre abrupt, ceea ce ar fi putut avea consecinta dezastruoase. Ne intoarcem de fiecare data inapoi, murmurand ceva de bine, si o luam de la capat. Nu avem decat o singura sansa, la fel ca un caine care adulmeca o urma sa bajbaim stanga-dreapta dupa o dara in pamant si iarba. Frustrant!

 Ajungem la un refugiu ca un cilindru metalic pierdut in ceata si ne adapostim pentru o clipa. Vantul sufla deja tare si ne intrebam daca sa continuam sau sa ramanem pana a doua zi acolo. Impreuna cu un baiat, gasim la a patra incercare poteca marcata cu cruce rosie, Strigam si dupa ceilalti si continuam.

Apoi bucurie, gasim bifurcatia cu triunghi rosu care coboara catre Muntele Rosu ceea ce insemna ca scapam de creasta si ceata.

 Prea multa bucurie totusi, caci am reusit prin ceata sa ne pierdem si sa regasim poteca, dar sa plecam in sens invers. Aici episod ilar, caci cei ramasi in urma veneau din fata si fiecare era convins ca directia pe care mergea el era cea buna. Sigur pe mine, ignor avertismentele lor (desi ei erau vreo 7 si eu singur) si continui pana cand recunosc pe marginea potecii un cablu pe care-l zarisem mai devreme. Oups! Aveau dreptate, asa ca hai inapoi.

 Ne regasim la Muntele Rosu vreo 10 concurenti, fara nici cel mai mic chef de a alerga, coboram in ritm batranesc si trecem toti linia de sosire in acelasi timp la ora 4 dimineata sub o ploaie de sampanie.

 Pastez un gust amar dupa aceasta cursa. Pana acum, la alte curse de ultra, m-am tot "luptat" cu slabiciunile mele, dar este oarecum prima oara cand bajbai atat de mult pe un traseu prost marcat (partial) si cu niste puncte de alimentare facute mai degraba pentru un semi-maraton decat pentru un ultra. Organizatorii vor sti ce sa imbunatateasca pentru la anul, asta in cazul in care doresc sa pastreze ne-patat acest nume de "prima cursa de ulta individual inRomania".