Friday, November 6, 2009

2009 Diagonale des fous

Diagonale des fous (diagonala nebunilor) este una din cele mai vechi curse de alergare pe munte, iar locul in care se desfasoara este unul din cele mai frumoase de pe pamant.

Insula Reunion, teritoriu francez, se afla pierduta in Oceanul Indian la circa o ora de zbor spre est de Madagscar, sau 11 ore de zbor sud-est de Paris.

Este o insula vulcanica, cel mai inalt varf “Piton des Neiges” ajunge la 3005m si este un vulcan stins. In sudul insulei se afla si un vulcan activ, “Piton de la Fournaise” inalt de 2500m. In zbuciumata istorie geologica a acestei mici insule (circa 60km in diametru), s-au format trei mari circuri muntoase: Cilaos, Mafate la vest si Salazie la est, fiecare puternic individualizat din punct de vedere al climei si faunei.

Alergarea este sportul rege pe insula. Cum nu prea sunt stadioane si nici prea multe zone plate, toata lumea alearga pe poteci de munte. Practic nu poti merge mai mult de un sfert de ora fara sa intalnesti un alergator. Se organizeaza multe curse si cea mai celebra este evident “Diagonala nebunilor” sau “Marele Raid”, care traverseaza insula de la Sud la Nord in 148km cu o diferenta de nivel de 9100m. Inscrierile sunt limitate la 2500 de participanti, cu circa 1000 de locuri rezervate pentru cei care vin din afara insulei, restul se trag la sorti intre localnici.

Asa ca atunci cand amicul meu Jean-Pascal mi-a propus sa-l insotesc nu am avut nici o problema la inscriere. Eu la cursa mare “Grand-Raid” si sotia la cursa mica Semi-Raid (“doar” 80km). Mai rau cu emotiile si cu antrenamentele, caci Bucurestiul este tare departe de munte, iar daca vrei sa faci diferenta de nivel in parcul Carol te alegi cu ameteli.

In fine, mai trebuie spus ca insula se afla in emisfera sudica si ca in octombrie este primavara cu temperaturi de 20-30 de grade, asa ca dupa un zbor de 10 ore de la Paris, unde erau vreo 5 grade, debarcam pe aeroportul din Saint-Denis pe o caldura de 25 de grade. Imi dau seama imediat ca alergarea este altfel privita aici decat in tara, caci suntem intampinati de catre organizatori care ne invita direct la o receptie de primire a alergatorilor straini. Primim in cadou trei borcanase cu specialitati locale si avem ocazia sa strangem mana dlui Robert Chicaud, presedintele comitetului de organizare care, zambind, ne spune: “Il sont fous ces roumains!” de fapt adaptarea unei cunoscute replici din Asterix si Obelix “Sunt nebuni romanii astia!”

Parasind aeroportul ne lovim de pancarde cu reclame la viitorul eveniment sportiv al insulei: evident Diagonala. La radio sunt date interviuri cu principalii favoriti, iar autoritatile afirma ca Diagonala este o afacere nationala pentru Reunion. Ma ciupesc sa nu visez, am aterizat in paradisul alergatorilor?

Avem timp sa facem si cateva recunoasteri din masina si simt ca nu prea este de gluma, relieful nu seamana cu nimic din ce stiu eu in Carpati sau Alpi. Sunt peisaje dramatice, sculptate de eruptii si ploi, toti versantii sunt abrupti si acoperiti de vegetatie bogata, cascadele erup din munte, vaile sunt de fapt torente si localnicii le numesc ravine. Imi cam ingheata singele in vine la gandul celor 9100m diferenta de nivel !

Vine si seara startului, 22 octombrie. Facem drumul cu masina pana in sudul insulei la Saint-Philippe de unde vom pleca la ora 12 noaptea. Sunt remarcat de un reporter de la un radio local pentru care dau un interviu. Se pare ca sunt primul roman care face cursa si desi el pare entuziasmat eu am un sentiment amestecat de rusine si mandrie. Ma inghesui si eu printre concurenti. Vremea nu este prea teribila: ploua in rafale, dar nu este rece. Pe o scena, niste muzicieni bat in tobe ritmuri de samba, putin mai in spate marea zdrobeste furioasa valuri de faleza neagra, noi batem pasul pe loc de emotii si bucurie. Ma gandesc ce sansa unica am putut avea sa fiu aici in ploaie asteptand sa iau startul, cate antrenamente, cate emotii, cat drum am strabatut pentru aceste clipe in care simt ca timpul sta in loc.

In sfarsit se numara ....3,2,1 si 2500 de alergatori se lanseaza pe iesirea stadionului in urlete de bucurie. Pe strada este o mare de spectatori, mai ceva ca la turul Frantei, desi ploua cu galeata. Inutil sa va spun ca toate televiziunile locale transmit in direct plecarea. Adrenalina este la maxim si alerg cat pot de tare pe o strada inundata de apa. Dupa cativa km cotim la stanga printr-o plantatie de trestie de zahar, pe un drumeag ce s-a transformat intr-un torent. Toata lumea depaseste, si toti incearca sa ajunga cat mai in fata caci ne asteapta o urcare dificila prin padure pana la 2300m, pe marginea craterului vulcanului. Intr-adevar acolo unde se termina drumul incepe o poteca plina de radacini monstruoase, bolovani, pietre si copaci ce atarna deasupra potecii formand un tunel prin care se inghesuie alergatorii cu frontalele pornite. Mai trebuie adaugat si noroiul ce acopera totul si asist la un spectacol de sunete si lumina fantastic.

De multe ori ne oprim in loc fiindca undeva in fata cineva a ajuns la o urcare mai dificila si viteza de grup a scazut. Evident ca sunt multi care nu au rabdare sa-si astepte randul, dar ma simt prea bine ca sa pun asta la suflet.

Incet incet, vegetatia devine pitica, ploaia se opreste, stele apar deasupra, radacinile inceteaza sa ne mai chinuie si pasim pe roci vulcanice cu muchii ascutite. Suntem undeva la peste 2000 de metri altitudine, urcarea se domoleste si asistam pe la ora 5 dimineata la primele raze de soare filtrate de niste nori rosiatici.

Este inaltator si simt ca zbor. Curand ajungem la un important punct de alimentare aflat chiar pe buza vulcanului. Sunt vreo doua elicoptere care ne bazaie sa ne filmeze, sunt sute de spectatori si voluntarii ne ajuta sa ne alimentam, dar nu inainte de a fi inregistrati, caci informatiile despre alergatori erau imediat comunicate pe internet si astfel familia de acasa a putut urmari in direct cursa. Incepe sa fie cald, dar nu deranjeaza prea mult caci un vant usor ne racoreste. In schimb peisajul este fantastic, ai pur si simplu impresia ca te afli pe luna. Traversam o zona plata acoperita de nisip si pietre negre: Plaine des Sables, si gandul ma duce la imaginile cu desertul Atacama sau Maraton des Sables.

Depasim vulcanul si incepem o coborare lunga spre o sea larga: Plaine des Cafres. Peisajul se schimba radical, trecem de la nisip si roci vulcanice la iarba verde si vaci. Intersectam soseaua nationala si avem din nou parte de ovatii ca la Turul Frantei. Ai crede ca jumatate din populatia insulei este la cursa si cealalta jumatate o urmareste. Evident ca nu poti sa treci in alergare usoara pe langa oameni care te aplauda, asa ca ajung cam obosit inainte de marea urcare catre Refugiul Piton des Neiges la 2500m.

Pentru prima data iau piciorul de pe acceleratie si incep urcarea pe o caldura molesitoare. La inceput urcam niste pajisti, apoi intram in padure si ajungem pe o cresta plina de bolovani. Noroc ca am picioare lungi si pot pasi peste treptele enorme ale potecii amenajate, dar nu pentru toti este la fel de usor. Avem de trecut si cateva pasaje peste scari de fier, caci cresta este uneori abrupta si ingusta. Ne bucuram in schimb de peisaj, in stanga circul Cilaos prin ceata, in dreapta padurea Bebour - o mantie ne-intrerupta de un verde aprins. Din pacate ceata este din ce in ce mai deasa si in curand ne invaluie cu totul. Ajungem la Refugiul aflat sub varful Piton des Neiges si dupa o alimentare scurta incepem o coborare de 1500m in serpentine scurte catre Cilaos, jumatatea cursei noastre.

Aici fac o oprire mai lunga, pentru un dus si ceva de mancare. Stomacul incepe sa dea semne de oboseala si resimt o oarecare greata. Cred ca dusul rece nu a fost prea bun si nici mancarea nu prea a cazut bine.

Dar este inca zi si ma grabesc sa prind cat mai multa lumina pentru a putea aprecia peisajele. Coboram pana in albia unui rau unde se afla cascada “Bras Rouge”, aruncata peste roci enorme de bazalt ce blocheaza valea. De jur imprejurul potecii tufe enorme de acacia ma impresioneaza si ma opresc sa fac poze. Incepe sa ploua din nou, resimt o oarecare oboseala si ma straduiesc sa-mi pastrez ritmul pe urcarea catre saua Taibit la 2000m, punct de trecere intre Circul Cilaos si Mafate. Interesant, denumirea circului vine de la un vrajitor care-si avea sediul langa niste izvoare sulfuroase - pe numele lui Mafate, si ma gandesc daca nu este cumva vreo legatura cu romanescul mofeta.

Ploaia se indeseste, bate si vantul, dar odata trecut in Mafate, parca suntem in alta lume: aici este cald, nu ploua, iese soarele si apreciez un apus fantastic peste niste varfuri de munte semete. Exact la lasarea intunericului ajungem in mica localitate Marla. Lucru interesant, intreg circul Mafate nu este electrificat, nu exista drumuri de acces, aprovizionarea se face cu elicopterul iar oamenii parcurg distantele intre micile asezari numai pe jos.

Regret ca nu pot vedea nimic din cauza intunericului si in timp ce parcurg la lumina frontalei kilometru dupa kilometru ma intreb daca a meritat sa bat atata drum. Sunt si debusolat, nu stiu exact unde ma aflu, cat mai este pana la urmatorul punct de alimentare, stomacul nu prea mai vrea sa mai proceseze nimic, incep sa fiu obosit. Urcarile si coborarile nu se mai opresc, poteca este de fapt o succesiune de trepte si nu pot alerga decat pe putinele portiuni de plat. Din cand in cand trec pe langa concurenti care au renuntat sa mai mearga in noapte si dorm inveliti in folii de supravietuire pe marginea potecii. Nu pot decat sa ma obisnuiesc cu un ritm aproape constant, intre doua puncte de alimentare aproximativ 2 ore, apoi pauza 10 minute pentru ceva mancare si ciclul se repeta. Pot sa ghicesc in intuneric daca in fata se afla o urcare sau coborare dupa lumina frontalelor celor care sunt in fata mea la vreo jumatate de kilometru. La un moment dat, confund lumina stelelor cu cea a frontalelor si am crezut ca ma asteapta o urcare monstruoasa, dar ma inselam. Nici nu mai fac bine deosebirea intre urcare si coborare, si nici nu am cu cine impartasi senzatiile caci de o buna bucata de drum sunt singur.

La inceput m-am lipit de vreo doi francezi care mergeau repede, apoi pe masura ce trec punctele de alimentare ei fac pauze mai mari si ma trezesc singur in noapte. Depasesc un pod cascat peste ceea ce ei numesc "Grande Ravine", si luminez cu frontala in jos sa vad si eu ceva. Nu se vede fundul vaii desi frontala bate la 50m cel putin, brusc mi se face frica si plec usurel de pe podul suspendat fara sa fac prea mult tangaj. Carbunii se termina, ajung cu greu peste niste trepte enorme il catunul Aurere unde ma fortez sa mananc un mar si un biscuite cu gem. Mai beau si vreo doua pahare de apa cu coca-cola si brusc simt ca trebuie da vomit totul. Noroc cu toaleta aproape. Medicul din punctul de alimentare se uita cu un ochi suspect la mine, probabil ca nu arat prea bine, si ma decid sa plec mai departe pana nu-i vine vreo idee sa ma opreasca. De aici ar trebui sa fie simplu, coborare catre confluenta Deux Bras, si albia principalului rau care iese din Mafate. Ochii ma inteapa, ma opresc sa pun niste Visine iar tendonul meu drept, are parte de un tratament cu diclofenac. Toate bune, pot continua intr-un ritm decent pentru dificultatea potecii, dar intervine oboseala.

Se lumineaza de ziua cand ajung in albia raului, ridic ochii si scap un strigat de admiratie la vederea peisajului mirific. Pereti verticali acoperiti cu vegetatie ma sperie cu dimensiunile lor, si incerc sa-mi imaginez cum trebuie sa arate pe aici in timpul sezonului ploios cand toata albia raului se umple de apa.

Deocamdata, continui sa merg, dar am momente in care pierd contactul cu lumea, bruste episoade de somn in timp ce merg ma fac sa-mi pierd echilibrul. Imi pare ca bancurile de nisip sunt numai bune pentru somn, chiar ma opresc pentru cateva secunde, dar rusinea fata de ceilalti concurenti ma face sa ma ridic. Nu-mi aduc aminte sa ma fi luptat vreodata asa cu somnul.

Intru in punctul de alimentare si cer o cafea enorma. Reusesc chiar sa inghit un fel de sana mai sarat impreuna cu vreo doua pahare de coca si plec pe urcarea de 1000m catre Dos D'ane. Drumul este mirific, serpentine scurte pe o fata abrupta acoperita de vegetatie deasa. Pe masura ce urcam perspectiva asupra caldarii Mafate cuprinde tot mai mult si ma gandesc ca totusi viata este frumoasa.

Dos d'Ane, mica localitate suspendata pe un platou la 1000m, un nou punct de alimentare, incerc o banana si o coca dar vomit din nou in fata asistentei care ma priveste ingrozita. Imi cer scuze si plec cat mai repede. Se spune ca cine ajunge la Dos d:Ane vede sosirea. Intr-adevar, mai sunt circa 25 de km si peisajul te face sa uiti orice greutate. Trecem o creasta ingusta catre ultimul varf mai reprezentativ Piton Batard aflat la 1500m. Creasta ingusta ofera o perspectiva minunata asupra circului Mafate si am ocazia sa vad mai clar pe unde am trecut noaptea trecuta. Din spate ma ajung vreo doi concurenti, apoi inca doi, si simt ca ar trebui sa fug mai tare, dar lipsa unei alimentatii corecte isi spune cuvantul. Ma gandesc ca facutul de poze pare o scuza destul de buna pentru ritmul meu mai lent, sau invers, viteza mica ma face sa apreciez mai mult peisajul.

La urmatorul punct de alimentare, imi iau inima in dinti si intreb medicul daca se poate face ceva pentru mine. Ma intreaba de cand nu am mai mancat si baut si cand aude imi interzice sa plec de acolo pana nu dau pe gat 1 litru de coca-cola si o pastila alba. Minune! Nu mai vomit si coca cola imi da o energie nebanuita. Cum suntem in ultima parte si coboram pe o creasta lunga, imi iau efectiv zborul si ocopar vreo 7km/ora ceea ce inseamna un ritm foarte bun pentru un final de cursa. Am timp sa ma bucur si de cateva peisaje de exceptie cu cascade care se arunca in gol prin vegetatia nebuna de pe insula. Scot tipete de extaz cand depasesc pantele in alergare; un concurent de culoare imbracat cu colanti, manusi, caciulita si doua randuri de tricouri, se uita mirat la mine; doar in tricou cu sort si cu transpiratia siroind. In general incerc sa fiu umil, dar acum simt ca nu este loc de asa ceva si-l depasesc in tromba aruncandu-i un: “allez courage” de parca el era saracu’ pe moarte si eu campionul absolut. Nebunie curata!

Inainte de sosirea de pe stadion poteca face niste serpentine mari si cere atentie sporita fiind acoperita de stanci de toate dimensiunile. In timp ce survolez pasajele mai dificile ma gandesc ca ar trebui sa fie tare sa te ranesti pe utimul km dintr-o cursa de 148 si sa nu termini. Dar partea rationala este undeva departe si nu o iau in serios. Se vede stadionul, marea, se aude comentatorul vorbind prin statie, este incununarea unei curse unice, fiecare alergator fiind un campion. Si termin in alergare, cu lacrimi in ochi multumind lui Dumnezeu pentru sansa pe care am avut-o. O medalie si un tricou pe care scrie: Am supraietuit! imi sunt oferite de arbitri. Emotii de bucurie, lacrimi, toate se amesteca si nu pot sa gasesc decat cuvinte de multumire. Sunt nebun, nebun cu diploma.

Ce spun cifrele: 36h48minute, pozitia 224 din 2500 care au luat startul si 1600 care au si terminat-o. Probabil primul roman la Grand Raid, al doilea fiind sotia la Semi-Raid, abandon undeva la jumatate, dupa o cursa prea grea pentru cineva care nu a prea avut timp de antrenamente si a plecat decat cu intentia de a profita la maxim de peisajele oferite - nici un regret.

Ce ramane: In timpul unei curse de aproape 37 de ore ai timp destul sa te si bucuri si sa si suferi din greu, dar odata ajuns la sosire totul se disipa si chiar pe ultimii km simti un fel de regret ca se va termina si in cateva minute va fi istorie. Un amestec de nebunie, curaj, suferinta, extaz, durere, placere, betie, si alte sentimente si trairi care-mi aduc aminte cat de frumoasa poate fi viata.

4 Comments:

Blogger Marcel said...

felicitari!

November 6, 2009 at 10:53 PM  
OpenID alerg said...

Inca o data, impresionant ce faci tu. Felicitari Serban si la mai mare.
Marian Chiriac

November 7, 2009 at 4:51 PM  
Blogger Adrian Valean said...

Felicitari!
E bine uneori cand aschia nu sare departe de trunchi...:)

November 7, 2009 at 7:20 PM  
Anonymous Elena Gheorghiu said...

Felicitarile mele. O tura superba cu multe trairi ce construiesc altfel un om. Ma determini sa incerc si eu. La cat mai multe concursuri si reusite!

May 16, 2010 at 9:27 AM  

Post a Comment

Subscribe to Post Comments [Atom]

<< Home