Wednesday, September 1, 2010

2010 08 Grand Raid des Pyrenees

27 august 2010, ora 5:00. Simt un amestec de emotie si surescitare. In micuta piata a oraselului de munte Vielle-Aure din Pirinei, s-au strans vreo 700 de oameni, care la fel ca mine au un singur gand: sa termine cei 160 de km si 10000m diferenta de nivel a cursei Grand Raid des Pyrenees.

E zgomot mult; boxele canta, alergatorii isi alunga emotiile cu glume la care se rade tare, flashurile zboara in toate directiile, iar un animator incearca sa ne mobilizeze sa numaram impreuna ultimele secunde.

O strangere de mana cu tata (el va pleca in cursa mica peste 24 de ore) si am plecat. Se alearga pe mica strada ingusta, si oamenii iesiti la ferestre ne incurajeaza. In fata mea aud doi alergatori vorbind ceva despre tarile din Europa de Est. Ma uit mai bine si vad ca sunt bretoni, au un stegulet al regiunii de nord vest a Frantei pus la vedere pe rucsac. Iar pe unul dintre ei chiar il cunosc de la Marea Traversare a Alpilor. Este Rene Heintz, un ultra cu un palmares ce acopera tot globul. Se bucura sa ma vada si in timp ce renuntand la alergare incepem un urcus in serpentine prin padure, stam de vorba despre ce curse a mai facut fiecare. E cel putin ciudat sa stai sa barfesti in timp ce alergi, dar macar avem un ritm lejer care mai tarziu ne va ajuta.
Intotdeauna la alergarile de ultra cea mai grea parte pentru mine este la inceput. Atunci cand ai energie si entuziasm si ai putea sa alergi ca din pusca, dar trebuie sa te abtii si sa inghiti in sec cand vezi puzderia de alergatori care te depasesc.
Urcam de mai bine de o ora si padurea s-a terminat. Vizam saua Portet la 2218m si pentru a ajunge acolo “escaladam” o partie de schi cu o inclinatie doboratoare. Toata lumea gafaie. Nu mai vorbeste nimeni caci nu mai este oxigen si pentru asa ceva. Spre deosebire de marea majoritate a alergatorilor din jurul meu, nu alerg cu bete, deci compensez impingand cu putere cu mainile in genunchi. Oricum imi este greu caci muschii mei se incalzesc tarziu si stiu ca va trece ceva vreme sa-mi intru in ritm. Dar nu ma las.
Saua Portet. Rafale de vant turbat, nori apocaliptici ce se rostogolesc peste muntii din fata colorandu-i in rosu, un soare timid rasarit peste crestele din spatele nostru. Ca niste razboinici la atac, basculam pe partea opusa a seii si o luam la fuga sa ne incalzim. In scurt timp ajungem la primul punct de alimentare la km 13.
Lacurile Bastan se intind in drumul nostru cand pe dreapta, cand pe stanga. Sirul de alergatori face slalom printre ele, cautand cu atentie drumul acrobatic prin multimea de bolovani.
Unii sar din piatra in piatra, altii fac pasi delicati printre ele. Imi fac timp sa pozez acest balet improvizat, apoi ma intorc tacut in randul meu, refuzand sa privesc la saua Bastanet, care pare ca nu se mai apropie.

Dupa sa, din nou avem parte de lacuri. Seamana teribil de bine cu Retezatul aceasta portiune. Numele sunt complicate: Lac de la Hourquette, Lac Arredoun, Lac Campana sau Lac Greziolles. Un alergator face o gluma: “Daca ma opresc sa fac poze la toate lacurile, nu mai ajung la sosire!”. “Are dreptate!” imi zic, am venit sa alergam o cursa si timpul este important. Dar nici nu poti trece grabit pe langa aceste frumuseti. Ar fi pacat. Numai sufletul fiecaruia poate alege unde este echilibrul.

Curand ajungem la Artigues, o mica localitate si punct de alimentare improvizat intr-o cladire veche. Este ora 10:30 si km 29. Inauntru este zapuseala si inghesuiala. Ma grabesc sa mananc o supa apoi ies afara lac de sudoare de parca am fost in sauna. Tocmai bine, soarele si-a intrat in drepturi si devine apasator. Si ne asteapta cea mai dura urcare de pe traseu: 1700m in 13km, adica pana pe Varful Pic du Midi Bigorre la 2876m.
Aici incep sa vad primii alergatori opriti cu suflul taiat si tolaniti pe iarba. Privesc in gol si par sa spuna: “De ce am plecat asa tare?” Nu pot sa-i cert, fiecare hotareste singur. Incerc doar un sentiment de mila. Putina apa in saua Sencours la 2378m si ma angajez in a doua parte a urcarii. Ultimii 600 de metri diferenta de nivel sunt in plin soare pe un drum ce face zig-zag-uri pe fata bolovanoasa si austera a varfului Bigorre. Este asa de cald si bolovanii dau impresia de desert incat ma astept sa vad tasnind un sarpe sau un scorpion la fiecare pas. Ajungem sus ca sa ne desfatam de privelistea incredibila ce ne inconjoara. Bucurandu-ma de vantul ce-mi raceste corpul transpirat si cu privirea pierduta in oceanul de creste, vai si nori am senzatia de betie. Un arbitru imi citeste numarul si ma trezeste la realitate: “Allez – retour!!” . Da: retur, caci trebuie sa coboram inapoi 600m pana in sa, pe acelasi drum ca la urcare, si de fapt singurul de acces pe varf, intersectandu-ne cu alergatori care urca la randul lor.
Motorul s-a incalzit si pot spune ca mi-am intrat in ritm. Deja dupa ce-am depasit Pic de Midi sunt mai putini alergatori pe poteca si incepe sa fie bine. Pot sa-mi fac propriul ritm pentru ultra, adica o combinatie de alergare pe plat si la vale cu mers in forta la deal. Am depasit si km 42, deci un maraton este gata, adica un sfert din cursa. Peisajul este la fel de frumos. O caldare mare: Aoube, cu un lac uscat in mijloc si o urcare scurta pana intr-o sa la 2369m. De aici coboram spre Lac Bleu unde incepe si ceata. La inceput putina, apoi din ce in ce mai multa, iar la final nu vedeam la 20m si mai si burnita rece. Mie imi convine – se raceste motorul natural, altii insa sufera de frig si-i vad imbracand tot ce au in rucsac. Trecem fara sa vedem nimic peste Saua Bareilles la 2238m apoi lacul Ourrec, si in final o creasta unde se afla un mic refugiu: Hourquette d’Ouscouaou spre 1872 de unde incepe coborarea spre statiunea de sporturi de iarna Hautacam la 1600m.
Ca prin minune, la fel cum am intrat in ceata, in momentul in care ajung la punctul de alimentare de la Hautacam, ceata dispare si apare un pic de soare. Aici sunt turisti care ma incurajeaza si asta ma motiveaza mult de tot.
Coborarea pana in Villelongue pare ca nu se mai termina. Se merge pe un drum plin de pietre si inclinat in padure. Nu mai am energie si nu pot alerga. Ma uit cu neputinta cum sunt depasit, mai intai de unul, doi si pana la urma de vreo 7 alergatori veniti din spate. Imi caut concentrarea si imi zic ca am fortat cam mult pe coborarea pana la Hautacam. Oricum sunt doar la km 74 si mai este drum lung pana la sosire. De aceea caut sa profit la maxim de punctul de alimentare de la Villelongue. Mananc o supa, schimb echipamentul transpirat cu unul nou (pe care am avut grija sa-l dau organizatorilor sa fie transportat pana aici), imi scot un tricou gros din rucsac (aveam doua) – caci se anunta o noapte calda – apoi pontez si plec. Este aproape ora 20 si mai am o jumatate de ora de lumina. Ma asteapta o urcare de 1074m pana in Turon de Bene. Oprirea de aproximativ 30 minute mi-a racit muschii si plec destul de greu.

Luminile orasului au ramas mult sub mine. Luna a rasarit de dupa un nor razlet si stelele scanteiaza feeric. Nu bate vantul si este liniste. Se vad frontale in fata si spate, dar eu sunt singur. Imi pare ca sunt rupt de timp si spatiu. Undeva peste coama dealului se vad luminile unui alt oras mai mare. Poate fi Lourdes, sau Tarbes. Acolo sunt oameni care la ora asta dorm. Sunt nostalgic si ma gandesc la ai mei care au ramas acasa ateptandu-ma. Probabil ca acum sunt in fata calculatorului urmarindu-mi evolutia pe internet (organizatorii au facut posibil tehnic acest lucru). Este momentul sa ma intreb din nou de ce fac acest lucru? Ce vreau sa demonstrez ? De fapt voi pastra acest raspuns pentru sosire, caci am ajuns la cortul ce reprezinta punctul de alimentare de la Turon de Bene 1549m.
Cam la toate cursele, in punctele de alimentare vei intalni voluntari. Femei sau barbati, tineri sau batrani, toti doresc sa-si sacrifice timpul liber si energia pentru a-i ajuta pe altii sa-si implineasca visele. Cum pot sa le multumesc? Stau pe o targa si sorb o supa, pe care o fata de vreo 12 ani mi-a preparat-o, si ma uit la celalat domn intre doua varste care in creierul muntilor isi foloseste toate cunostiintele de computere pentru a obtine din nou legatura cu statia de baza si pentru a putea raporta alergatorii trecuti prin punctul de control. Nu da vina pe echipamentul prost, pe lipsa banilor, sau pe cei din statia de baza care stau la caldura si-l cauta prin radio sa le spuna ce se intampla. Trec pe langa ei ma aplec in semn de respect si le multumesc. Au timp sa-mi raspunda cu un zambet si un:” Bon courage!”. Tot respectul pentru voluntari, oriunde v-ati afla!!

Inaintam pe creasta pentru a depasi Varful Cabaliros la 2300m. Vantul, venit din partea cealalta a crestei ne-a obligat sa ne imbracam. Inaintam aplecati inainte, in salturi, printre rafalele de vant. Cateva vaci ne privesc mirate. Cred ca ar fi dormit la ora asta, dar luminile si zgomotul facut de alergatori le-au trezit. Imi privesc altimetrul din 3 in trei minute. Trebuie sa trec prin saua Contente la 2134m. Fac mental calculul cat mai este de urcat. Uneori dupa o cresta urmeaza o mica coborare si asta ma enerveaza la culme, caci ma indeparteaza de obiectiv. Si mai apoi stiam ca urmeaza coborarea pana in Cauterets la 900m, iar toata aceasta matematica imi umple timpul.
Ora 3 dimineata. Am coborat pana in Cauterets pentru a urca din nou in partea opusa: Saua Riou la 1949m. Inca 900m de adaugat la diferenta de nivel cumulata. Picioarele inca pot. Slava Domnului, nu am carcei sau tendoane inflamate. Ma bucur de aerul rece al noptii de munte si urc serpentine largi printr-o padure deasa. Sunt tot singur si am impresia ca aud zgomote. Daca eram acasa mi-ar fi fost frica de ursi, dar aici nici vorba de asa ceva. Au cumparat din Slovenia cinci ursi, unul a murit de batranete si unul a fost impuscat. Nu o-i avea eu norocul sa dau peste unul din cei trei ramasi. Din cand in cand vad pe versantul opus, pe care tocmai l-am coborat, siruri de lanterne de la alergatorii aflati mai in spate. Deja am depasit 100km. Incerc sa-mi fac calcule, dar oboseala imi joaca feste. Nu sunt in stare sa fac adunari simple si ma enervez pe mine.

Dupa un punct de alimentare la o cabana aflata in mijlocul unei partii de schi, cobor spre Luz Saint-Saveur. A trebuit sa schimb bateriile ca nu mai vedeam nimic cu frontala. Acum imi dau seama ca nu eram obosit, ci ma chinuiam sa vad cu o lumina chioara. Gasesc pe jos o manusa. O iau si ma grabesc sa ajung cele doua luminite din fata. Alerg, ii prind si intreb daca au pierdut obiectul cu pricina. Imi spun ca nu si se dau la o parte din calea mea caci m-au vazut venind in fuga iar ei merg mai incet. Sa ma fac de ras? Mai bine continui cu fuga, pana prind din urma alte doua luminite. Scena se repeta si sunt surprins ce rezerve de energie exista in organism. Ajung un grup mai mare. Tot in fuga. Astia sunt bretoni si nu stiu cum sa-i abordez sa-i intreb de manusa. Stau in spatele lor si-mi fac diverse scenarii. Ii abordez pana la urma si cum nici ei nu au pierdut manusa ma lasa sa ma duc in fata. Toti, mai putin unul care s-a simtit lezat ca le-am trecut in fata si porneste in alergare dupa mine. Il las sa ma depaseasca dar ma tin scai de el. Coborarea devine abrupta si pe jos sunt bolovani si radacini. Acum de ce sa renunt si eu ? Imi fac un calcul, mai sunt vreo 5km pana in Luz, o sa rezist eu in alergarea asta nebuna si mai castig niste timp.
Luz Saint-Saveur. Ora 7 dimineata si s-a luminat. Ajung rupt de oboseala, dar inaintea breton-ului. Dau sa intru in punctul de alimentare organizat in interiorul cazinoului si ma opresc brusc in prag. Pe jos o mocheta impecabila cu modele florale. Picioarele mele noroite si ude. Dilema!! Un arbitru rade si imi spune sa ma sterg nitel pe picioare si sa nu-mi fac probleme. Rade copios de gestul meu.

Din nou supa, schimbare de echipament (imbrac tricoul cu RoClubMaraton pe spatele caruia scrie mare Romania), scot frontala, imi fac plinul de gel-uri si in maxim 15 minute plec mai departe spre col de Tourmalet (punct foarte cunoscut din Turul Frantei).

Exceptand un episod in care era sa mananc bataie de la un propietar de teren care nu fusese instiintat ca trebuiau sa treaca concurenti pe proprietatea lui, ajung fara mari probleme la Tourmalet de unde incepe o vale deosebit de frumoasa in urcare catre saua Bareges. Poteca plina de bolovani devine o urcare tehnica in salturi. Dar ma simt foarte bine. Alerg chiar un pic la deal. Ma opresc si pozez cascade si ochiuri de apa linistite prin poieni pline de iarba. Sunt locuri ce-mi aduc aminte din nou de Retezat.
Trec de saua Bareges la 2469m, urmata de coborare o pana la lacul Oule si ajung la restaurantul Merlans, punct atins si pe traseul de ducere. O doamna care ma serveste cu supa vrea neaparat sa-mi faca poza cand aude ca sunt din Romania. Nu-si poate imagina ca cineva a batut atata drum pentru a alerga in Pirinei. Scap cu greu de gentiletea ei si o iau la fuga. Simt ca am aripi, mai sunt doar 13 km pana la sosire si trebuie coborat vreo 1400m.
Genunchii ma dor, degetele mici de la ambele picioare sunt dureroase (mai tarziu aveam sa vad ca aveam basici), si-mi clantane dintii in gura de la alergarea pe panta abrupta. Dar nu ma dau batut. Tocmai a trecut pe langa mine un alergator mai proaspat si m-am ambitionat. Trec de Soulan o mica localitate agatata in panta muntelui si continui prin padure pe serpentine inguste, cand pe piatra, noroi si mai apoi asfalt. Ultimul kilometru este pe sosea si imi este greu sa gasesc motivatia de a alerga tare. Imi pare si rau ca peste cateva momente voi trece linia de sosire, iar totul va deveni o amintire. Ultimii metri: multime in delir, copii care alearga cu talangi pe langa mine, tipete, brate intinse, fete fericite, o vad pe mama venita sa ma asiste si sunt atat de nauc incat nu stiu unde este linia de sosire. Ce ramane? 160km cu 10000m diferenta de nivel in 36:00 ore si al 93-lea sosit.
Primesc un tricou verde pe care scrie: Finisher. Mama ma imbratiseaza. Aflu ca tata este si el in cursa si merge bine. Va termina cei 80km ai cursei mici in 18 ore si va castiga la categoria lui: V4, invingand concurenti locali cu pretentii mari. Aflu si despre Ultra Trail Tour de Mont Blanc care a fost anulat din cauza conditiior meteorologice. Mihai Orleanu si Cornelia David erau si ei acolo reprezentand Romania. Ma simt norocos si multumesc lui Dumnezeu pentru atata fericire.


Mai multe poze la: http://picasaweb.google.com/chiurleas/20100830GrandRaidDesPyrenees#

11 Comments:

Anonymous Anonymous said...

Felicitari la amandoi pentru ceeace a-ti realizat acolo. Ma bucur tare mult ca am putut "sa ma simt in cursa" citind relatarea ta. Multa sanatate si .. noi succese!
Stan.

September 2, 2010 at 7:48 AM  
Anonymous gabriel solomon said...

Felicitari Serban pentru o realizare cu adevarat impresionanta.
Felicitari si tatalui tau care e o adevarata inspiratie si un model demn de urmat
Succese maxime

September 2, 2010 at 10:24 AM  
Blogger Alena said...

Felicitari amandurora...sunteti doi oameni care inspira si motiveaza:)
Keep running

September 3, 2010 at 2:18 AM  
Blogger LeeView said...

Felicitari! o noua cursa reusita, fara peripetii sau alte drame...
Si un mare castig, zic eu: strategia descoperita/aplicata -- cu ''n-ati pierdut o batistutza!?'' pretext de a depasi si de a trece in fuga pe langa ceilalti concurenti...
:))))

September 3, 2010 at 11:52 AM  
Anonymous Elena Gheorghiu said...

Felicitari colegu'...nu ai terminat povestea cu manusa...poate ca era un gest din anii de demult cand se provocau la duel cavalerii...cine stie..poate iti era destinata :)...Toate cele bune si carari insorite!

September 7, 2010 at 12:11 AM  
Blogger Serban Chiurlea said...

Multumesc de comentarii.
Povestea cu manusa avea loc pe la ora 4 dimineata dupa ce alergasem deja vreo 23 de ore. Asa ca ar fi putut sa fie si o iluzie... Oricum sa stiti ca am predat iluzia/manusa/batista la organizatori cand am ajuns la sosire.

September 7, 2010 at 11:09 PM  
Blogger Alin said...

Acum inteleg ca cele 24 de ore din parc au fost doar unul dintre antrenamente pentru aceasta cursa. Sincere felicitari.
Cat despre tatal tau, imi amintesc cum a fost aplaudat la Zarnesti in oct anul trecut si imi inchipui ca francezii au fost la randul lor impresionati.
Va doresc sa alergati la cat mai multe concursuri :)

September 9, 2010 at 12:14 PM  
Anonymous Anonymous said...

cred ca costa destul de mult participarea la cursele astea...mai bine donezi fondurile unor oameni mai putin 'fericiti' decat tine, oricum poti fugi si pe gratis daca chiar iti place.

September 29, 2010 at 12:28 AM  
OpenID boreal2007 said...

Hmm, carevasazica, 36 de ore pentru doar 160 km si o mica diferenta de nivel! Si, pe deasupra, ai tinut sa te afisezi si p-aci, la gurile net-ului, cum ca ar fi cine stie ce realizare.
Ei, bine, eu nu caut sa ma pun in calea fericirii tale, insa una sa stii, de la mine catre tine, pst, fara sa fim auziti de nimeni: eu am facut traseul asta cu un rucsac de 22 de kg purtat pe partea din fata, ca in spate era prea usor, in bocanci cu talpa rigida si dupa o noapte de betie!
Acum, ca sa-i fac pe plac nefericitului de deasupra mea, desigur, poti dona fondurile alocate vicioasei tale apucaturi, bineanteles, mie! Astfel, promit, data viitoare am sa fac tura asta si cu coltarii in picioare, iar ca sa para ca totusi depun ceva efort, am sa-mi leg pioletii de bocanci.
Brr, hai ca te las. Ma duc sa dau vreo doua ture de ecuator si, in timp ce ma odihnesc, poate execut si 10000 de genuflexiuni. Mai stii, poate scap si eu de balonare!

December 3, 2010 at 9:26 AM  
Blogger Serban Chiurlea said...

Pentru anonimi frustrati: Nu fac acest lucru pentru ca ar fi cine stie ce realizare si nici ca ma dau banii afara din casa. Daca totusi atata intelegeti din povestile mele ar fi bine sa cautati bloguri mai pe de la Mircea Badea incolo. Daca totusi simtiti nevoia sa umpleti randuri spirituale, faceti-o pe blogurile personale.

December 3, 2010 at 3:25 PM  
Anonymous Alex said...

Wow pozele sunt ceva de vis... Frumoase locuri.. succes in continuare

December 13, 2011 at 11:48 PM  

Post a Comment

Subscribe to Post Comments [Atom]

<< Home