Wednesday, December 8, 2010

2010 11 Solu Khumbu Trail - povestea

Daca m-ar fi pus cineva la inceputul anului sa ghicesc pe unde voi alerga, Himalaya ar fi fost ultimul loc ales. Si totusi tata imi arunca manusa undeva prin vara, impins de la spate de un sponsor generos. De aici pana in Kathmandu nu a fost decat o aruncatura de bat, sau mai bine zis vreo 15 ore de zbor si altele 17 de asteptare din care am iesit anchilozati.

Cele 25 de grade Celsius de pe aeroportul din Kathmandu si primirea calduroasa ne incalzesc si la propriu si la figurat. Dawa Daichiri Sherpa, organizatorul Solu Khumbu Trail - un alergator de top, s-a deplasat in persoana sa ne ureze bun venit. Nu pierdem mult vremea in Kathmandu care ne pare destul de murdar si inghesuit. Mai incolo aveam sa apreciez calmul deosebit al locuitorilor. Avem parte de cateva sedinte tehnice in care ne sunt comunicate toate detaliile despre aventura ce urmeaza. Acolo in munte nu va fi usor si trebuie sa stim de la inceput ca ne inhamam la o cursa intinsa pe mai mult de doua saptamani in atmosfera careia fie intri cu totul, fie risti sa ramai pe dinafara intr-o etapa undeva.

Si ca tot vorbim de etape, prima ar fi apropierea de munte. Kathmandu-Jiri inseamna aproape 200km in autobuz si imi fac eu un calcul naiv: vreo 4-5 ore. Nu aveam nici cea mai mica idee ce inseamna drumurile in Nepal. Serpentine imposibile si drum ingust, care de multe ori presupunea manevre la marginea prapastiei pentru a face doua autobuze sa se strecoare unul pe langa celalalt. De obicei, celelalte autobuze erau aglomerate cu pasageri pe scara si acoperis iar noi ne minunam si faceam poze. Dupa fix 10 ore de la plecare, cand se intuneca si incepe sa ploua, ajungem in mica localiate Jiri. Drumul se termina aici, mai departe numai poteca.

Dormim bine prima noapte si micul dejun cu “porridge” - un fel de gris fara gust - si oua ne pare chiar interesant. La start este prezenta toata suflarea din sat; Dawa a avut grija si a venit cu un banner enorm pe care scrie: “Departure”.

Se pleaca tare. Mult prea tare pentru gustul meu si pentru cei 27km ai primei etape. Depasim o multime de terase cultivate cu orez, trecand din cand in cand prin fata unor case saracacioase, dar in fata carora se afla obligatoriu copii. Rad de noi si ne saluta cu glasuri cristaline impreunandu-si mainile la piept: Na-mas-teee! Pe poteci intalnim porteri incarcati cu desagi impresionante si sustinute doar cu ajutorul unei cureluse trecute peste frunte. Ulterior am cerut unui porter sa ma lase sa ridic si eu desaga lui fara sa intreb cat cantareste. Nu am reusit s-o urnesc si aveam sa aflu ca ma opinteam in 65 de kilograme!!

Prima zi trece relativ usor, e cald si ne bucuram in sfarsit de putina miscare. Avem chiar parte de o noapte buna, ultima din cele ce aveau sa urmeze.

A doua zi ne asteapta o etapa mai scurta 18km, dar cu 2700m de urcare dintr-un foc. Trecem printr-o sa la 3500m, este ceata si ploua, nu vedem nimic. Ma bucur de o coborare la intrecere cu cativa porteri. Ei cu 20kg in spate si papuci, eu cu rucsacel de 5kg si ghete XA Pro. Evident ca mai si canta. Ajungem la timp in Junbesi, la 2700m, unde incepe sa ploua.

Ziua urmatoare este o zi de aclimatizare. Credem noi ca va fi usor dar nici gand de asa ceva. Urcam prin ceata la 4000m unde ne intrampina un vant glacial. Punem toate hainele pe noi fiindca avem de stat 4 ore in zona ca sa-si faca efectul aclimatizarea. Cand ingheata si ultima bucata de carne pe noi ne intoarcem, nu fara un mic ocol pe la 4100m ca sa prindem o creasta secundara. La intoarcere pe panta abrupta, prin ploaie, apare si primul abandon. Un francez cade si isi fisureaza doua coaste. Moralul este in sosete: Dusul nu merge, hainele sunt ude, maine se anunta vreme urata.

Dar nu! La ora 6 in dormitorul comun cineva se trezeste si se uita intr-o doara pe fereastra. Imediat tipa: “Le ciel est bleu les amis!!” (cerul est albastru, prieteni). Nici daca ne turna apa rece pe noi nu avea acelasi efect. Ne repezim la geam sa vedem un varf inzapezit, colorat in rosu de soarele ce rasare. Etapa este frumoasa. 16km. Trecem printr-una din cele mai mari manastiri budiste din zona, Phungmuche, ce adaposteste circa 2000 de calugari. Sunt toti imbracati in mantii purpurii si ne privesc cu interes. Castigam repede inaltime pe o cresta si iesim intr-o sa la 4100m exact la fix pentru o panorama de vis cu varful Numbur: 6959m. Este primul varf himalayan pe care-l vad de aproape si efectul este daramator. Este ireal de mare si-mi ia momente bune ca sa pot sa inteleg dimensiunile. Prind aripi si dau sa alerg pe poteca ce urmeaza o curba de nivel. Toate bune pana la prima panta cand simt ca ma ia cu lesin. Altitudinea isi spune cuvantul si trebuie sa invat sa-mi adaptez ritmul la lipsa de oxigen.

O etapa desebita. Noaptea vom dormi in cort si mancam orez si supa intr-o stana parasita; toti in cerc pe saltelute izopren, infofoliti cu pufoaice. O imagine de neuitat.

Trezirea dimineata devreme dupa o noapte nedormita si urcam pana la lacul Dudh Kund la 4500m care este un loc de pelerinaj spiritual pentru localnici. Se pun dorinte prin inmuierea de pietricele in apa lacului Dudh de un verde smarald in care se oglindesc varfuri la 7000m. Se spune ca daca dorinta se indeplineste, trebuie sa aduci piatra inapoi!! Se da startul intr-o etapa scurta, 18km, si in cea mai mare parte de coborare pana in localitatea Taksindu. Alerg nebuneste pe stanci, incercand sa reglez respiratia. E din ce in ce mai usor cu cat coboram si parca si plamanul se bucura de mai mult oxigen. Imediat ce sosim suntem invitati in curtea manastirii Taksindu, unde calugarii ne-au organizat un spectacol. Cativa serpasi ne interpreteaza dansul si cantecul lor traditional. Dormim din nou in corturi.

Ziua care urmeaza este una de relaxare. Sau cel putin asa credeam noi. Se asista la slujba de dimineata din manastire pe un frig crunt imbracati in haine jilave. Noroc ca pe frig si mirosurile ingheata! Dawa ne viziteaza manastirea inclusiv biblioteca secreta din turn. A petrecut 7 ani din copilarie in manastire si este ca acasa. Prin geamul bibliotecii un soare timid apare incalzind podeaua de lemn care degaja un miros placut. Dawa ne povesteste patanii din manastire cu un umor pe care numai o bogata experienta de viata ti-l poate da. Este un moment magic. Trecem in fuga pe la casa lui Dawa, apoi pe la scoala din sat, admiram generatorul hidroelectric construit cu donatii italiene si franceze care deserveste toata zona si continuam fara odihna prin Nunthala apoi peste un pod suspendat de 107m catre Kharikhola unde ajungem pe ultima geana de lumina. Refugiile noastre sunt greu de gasit si avem ceva emotii ca ne-am ratacit. Cel in care stam noi este ornat de diplome ce atesta ca propietarul, Jangbu Sherpa, a urcat de 5 ori pe Everest. E ca un muzeu si resimt un respect deosebit.

O noua zi cu soare dimineata! Etapa nu foarte grea, Kharikhola trecand pe sub Lukla pana in Phakding, vreo 26km. Ne intrersectam cu o multime de turisti, dar mai ales facem cunostiinta cu yacii, care sunt adevarate pericole cand te intalnesti cu ei in locuri inguste. Sunt foarte speriosi si dau din cap ca sa se apere, iar coarnele lor nu o data au facut rani urate turistilor. Poteca este pe alocuri o cocina si facem eforturi disperate sa ne pastram cat de cat curati, mai ales ca nu este prea usor sa ne curatam. Refugiul in care ajungem are dus si aveam sa aflu ce minunat este sa te simti curat.

A doua zi trecem in zona inalta depasim 4000m din nou. Poteca noastra se abate din ruta clasica spre Namche Bazar si urca vitejeste pe niste brane aeriene unde din cand in cand norii ne lasa sa vedem varfuri care-ti taie respiratia (pe langa lipsa de oxigen). In apropiere de Kongde la 4250m iesim din nori si ne putem delecta cu privelistea care ne inconjoara. Sunt varfuri cu nume care nu spun prea multe: Thamserku 6608m, Taboche 6367m sau Ama Dablam 6856m dar a caror maretie ne lasa cu gura cascata. Ne oprim unii pe altii si ne intrebam: Ai vazut? Nu-i asa ca este impresionat? E adevarat?

Poteca merge o vreme pe curba de nivel si undeva sub varful Nupla (5885m) intra pe o vale inghetata. Brusc sarim din toamna in peisaj de iarna. Pe jos este gheata si zapada beton. Scot repede perechea de coltari usori oferiti de organizatori (Spike de la Petzl) si-i trag peste Salomoni. Efect instant, aderenta creste la 90%. Imi permite chiar sa alerg si depasesc cativa concurenti care nu au inteles ca este nevoie de coltari. Treaba lor! Poteca se mai zbate undeva pe curba de nivel si in cele din urma ne poarta in mica localitate Thame la 3800m. Suntem cazati chiar in Lodge-ul (refugiu) ce apartine lui Appa Sherpa detinatorul recordului mondial de urcari pe Everest: 20!! Este ca un sanctuar, fiecare centimetru de perete este acoperit de diplome si poze cu dedicatii de la cei mai mari alpinisti cunoscuti si mie.

Tata are ceva probleme cu genunchiul stang si facem o vizita la unul din cei doi kine-terapeuti care ne insotesc. Ii face un strap cu care va alerga pana la sfarsitul cursei.

O noapte foarte grea si apoi o dimineata superba. La 6 cand ies afara nu ma pot abtine sa nu tip de mirare. Ieri cand am ajuns era ceata si nu am vazut mare lucru, dar acum imi dau seama ca suntem flancati de o creasta impresionanta, Kongde, cu varfuri pe la 6500m care par ca se vor pravali peste noi. O imagine cu adevarat himalayana cu seracuri, stanci ce par a fi fost taiate cu cutitul de un gigant, ghetari suspendati si vant turbat care ridica valuri uriase de zapada pe linia crestei.

Etapa noastra urmeaza valea in amonte spre Tibet (China). Trebuie sa urcam doar vreo 10km pana la Lunghden la 4380m. Desi este fals plat - usor ascendent - alergarea se face cu mare dificultate din cauza lipsei de oxigen. Suntem cazati intr-un refugiu mic si odata ce soarele apune dupa creaste (pe la ora 15) se lasa un frig de crapa pietrele. Admiram totusi efortul tibetanilor care fac naveta intre Tibet si Namche Bazar cu marfuri. Sunt arsi de soare si frig, poarta niste tunici din piele, si vremea rece nu pare sa-i impresioneze. Daca ne vad ca ii pozam vin sa ne ceara bani si sunt destul de insistenti, spre deosebire de nepalezi care nu au nici pe departe acest comportament.

De fiecare data cand ma culc ma intreb daca voi reusi sa dorm cat de putin si de fiecare data descopar ca mai este loc de mai rau. In noaptea care a trecut a fost asa de frig incat de multe ori nu puteam respira aerul rece. Apoi orice efort de intoarcere de pe o parte pe alta atragea dupa sine o senzatie de sufocare si respiram zgomotos pe gura de cateva ori pentru a regasi suflul. In somn ca in alergare, asa ceva nu am mai trait!

A doua zi: cristal. Cea mai frumoasa zi de pana acum. Ne bucuram ca pana la ora 8 ajunge si soarele la noi si ne mai incalzim. Etapa de astazi ne va purta pentru prima oara peste 5300m, prin Renjo Pass si apoi pe varful Gokyo, in total 11km. Toti am crezut ca va fi usor. Inca de la plecare doi dintre alergatori fac drum intors. Daca nu pleci usor si nu iti asculti respiratia si bataile inimii te trezesti sufocat si efectiv ai senzatia ca te strange cineva de gat urmand sa mori. Imi fac un ritm ascultand pulsul si inaintez usor cu ochii pe altimetru: 4500m, 4800m, 4900m - uraa!! am depasit recordul de altitudine (facut pe Mont Blanc in 1998). Strategia este buna, caci chiar daca este teribil de greu vad cum se apropie saua. In spate se deschide o perspectiva absolut fantastica, sunt varfuri cat vezi cu ochii, unele depasind 7000m. Fac pauze scurte pentru poze, pentru ca orice oprire te scoate din ritm si regasirea acestuia te costa insutit. 5100, 5200, 5300.... Poteca este facuta din stanci asezate in trepte uriase, - oare cine a muncit la ea ?- ma chinui sa pic cu pasii in cadenta cu urmatoarea treapta, stang-drept-stang si usor de tot ajung la inaltimea lui Renjo Pass la 5350m. Exact in fata, de partea cealalta a seii, se vede lacul Gokyo albastru-verde si matematic pe jumatatea lui, drept in sus EVERESTUL!

Ai senzatia ca poti mana pe el! Cu oxigenul care mai este in plamani dau un strigat de bucurie. Peisajul este fabulos, si nu pot descrie in cuvinte maretia degajata de muntii din fata mea. Este mai frumos decat in orice vis si orice poza pe care am vazut-o inainte. Nu pot decat sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru atata frumusete. Dar mai avem o coborare de 500m catre lac apoi brusc cotim la stanga pentru a urca pieptis alti 500m pana pe varful Gokyo. Suntem storsi si nu-mi aduc aminte in viata sa fi tras atat de mult de mine. Depasesc cativa alergatori care pana ieri erau pe pozitii fruntase iar acum se lupta cu lipsa de oxigen. Ma opresc pe linia de sosire fara suflu si imi trebuie jumatate de minut sa strang aer pentru a ma misca de acolo.

Dar dupa ce-ti revii si te misti normal nu mai este asa de rau. Varful Gokyo ne ofera un punct de belvedere fantastic pentru varfurile din jurul nostru. Facam poze si identificam varfurile: Everest, Lhotse, Nuptse, Makalu, Cho Oyu, Cholatse, Taboche, etc.

Noaptea dormim la Gokyo Village, 4790m, intr-o mica camera ce seamana cu un congelator. De fapt a spune ca dormim nu este corect fiindca de fapt ne perpelim toata noaptea in incercarea de a ne relaxa nitel muschii.

Culmea civilizatiei, la Gokyo Resort avem internet cafe (100 rupii nepaleze=1euro/5 minute) si reusesc sa dau un mesaj acasa. Oricum tot timpul am fost insotiti de un cameraman si un fotograf, care in fiecare seara, prin satelit, puneau informatii pe site-ul oficial al cursei.

A doua zi dimineata, sala de mese seamana cu un spital. Cam jumatate sunt bolnavi. Unii se hotaresc sa coboare spre Namche imediat, altii vor sa ramana in cabana pentru recuperare. Se decide renuntarea la etapa cronometrata spre Gyazumba (5300m) si cine vrea sa urce o va face fara cronometru. Eu cu tata evident vom merge si nu vom regreta. Drumul in lungul ghetarului Ngozumba este de o frumusete aparte si iti permite sa ai o alta perspectiva asupra Everestului. E soare frumos si se fac mii de poze. Pentru unii este momentul sa scoata tricourile sponsorilor, banere sau drapele. Una peste alta plimbarea ne costa 5 ore si ne intoarcem obositi dar fericiti.

Inca o noapte. Urmeaza etapa pana la Lobuche trecand prin saua Cho La (5330m), 20km. Traversam cu dificultate ghetarul Ngozumba, circa 1km latime, un labirint de stanci, gheata si laculete, apoi incepem urcarea. Merg bine la inceput, dar spre 5100m simt energia trecand. Ultima parte a urcarii pe grohotis si bolovani enormi devine penibila. Chiar sus este si gheata si scot din nou coltarii. Efortul este rasplatit de priveliste. Trec in partea cealalta a seii si alerg circa un kilometru pe ghetar. Dawa s-a trezit dimineata si ne-a taiat trepte pentru usurinta. Aveam sa aflu mai tarziu, ca avea un inceput de raceala si trezitul la 2 dimineata si munca la trepte l-au epuizat, coborand spre Namche si el impreuna cu Emil, un alergator alfat la limita.

Continuii coborarea tehnica peste bolovani enormi apoi o curba de nivel care nu se mai termina. Lobuche apare in sfarsit si ma bucur ca am mai rezistat o etapa.

A doua zi, vreme urata. Ar trebui sa urcam impreuna cu grupul in cel mai inalt punct al cursei noastre: Kala Pattar la 5550m, dar norii nu prea ne dau ghes. Totusi ne facem curaj si plecam pe o poteca deja aglomerata de turisti, porteri, yaci si serpasi. Suntem priviti putin ciudat, imbracati in colanti, geci usoare de alergare si adidasi trail in picioare.

Ajungem la Gorak Shep la 5140m si cum ninge facem un consiliu scurt. Se aud voci care cer renuntarea la urcarea finala, dar majoritatea o considera o datorie morala. Si cum lumea apartine celor indrazneti, suntem rasplatiti cu vreme buna odata ajunsi pe varf. Ca prin minune norii se risipesc, si in fata noastra apare impunatoarea fata vestica a varfului Nuptse (7861m). Este cel mai fantastic mozic de gheata, zapada si stanca pe care l-am vazut vreodata. Apoi usor, usor ceea ce credeam ca este un nor se risipeste si apare in toata splendoarea Everestul. Suntem la 5550m si inaltimea acestuia 8848m ne lasa muti de uimire. De fapt suntem atat de entuziasmati incat ne imbratisam toti ca fratii. Simtim o bucurie enorma si nevoia de a o impartasi. Numai frigul ne goneste de pe varf, nu inainte de a face fotografia oficiala cu tot grupul.

La Gorak Shep ne regrupam si se da startul intr-o etapa scurta de 15km pana la Pheriche. Este numai coborare si pare o joaca. Incepem sa intuim sfarsitul si asta ne da aripi.

Chiar si noaptea ce urmeaza este mai buna, iar dimineata de dupa parca ne trage afara din refugiu.

Urmeaza o etapa mai lunga 22km, penultima, care ne va aduce la Namche. Se alearga frenetic, este soare, cald si simtim libertate. Toata ziua varful Ama Dablam ne va veghea cu statura sa impozanta. Manastirea Tengboche ne atrage privirile cu culorile vii care impodobesc cladirile. Pare o pata de culoare desprinsa din munte. Coboram o vale, urcam pana in Phortse apoi o noua urcare de 1000m ne stoarce pana la Khunde. Namche se dezvaluie ingramadit in coasta unui deal ca un curcubeu de culori. Coboram trepte abrupte cu bucuria ca nu mai avem decat o singura etapa ramasa. Il regasim pe Dawa, refacut si vesel. Bucurie si rasete.

A doua zi plecarea este la 5 dimineata pentru a evita aglomeratia de porteri, yaci si turisti. Etapa este relativ scurta 15km, dar se suprapune cu poteca turistica ce leaga Namche de Lukla. Mai ales ca avem de trecut o multime de poduri suspendate inguste. Era interesant cand le traversam in alergare fiindca te nimereai pe rand in faza cu oscilatiile, simtind ca esti aruncat in sus si usor ca un fulg, apoi din ce in ce mai defazat cu oscilatiile pana cand aveai senzatia ca podul te loveste peste picioare si urmeaza sa cazi. Sosim pe o peluza exact deasupra aeroportului din Lukla si suntem intampinati de o multime de oameni care ne felicita. Tata la varsta sa este aclamat ca un erou; serpasii din respect aveau sa-l insoteasca pe ultimii kilometri exact ca masinile de politie ce conduc o coloana oficiala. Simtim ca am incheiat ceva maret si in ultima seara vom ramane pana tarziu sa sarbatorim. Pentru prima data ne simtim si noi la inaltimea pozelor de pe peretii refugiului cu alpinisti ce-au scris istoria in Himalaya.

Drumul inapoi a insemnat o asteptarea de 6 ore in frigul aeroportului din Lukla pentru a prinde un zbor spre Kathmandu. Apoi am mai avut de stat 3 zile chinuitoare in Kathmandu pentru a lua avionul spre Bahrein si mai apoi Paris si in final Bucuresti, nu fara emotii caci iarna isi facea de cap prin Europa. Am ramas cu o aventura deosebita in care am alergat si mai ales ne-am testat rezistenta la frig, oboseala si altitudine, dar care ne-a adus trairi pe care nu am fi putut sa le intelegem altfel.

In final se cuvin multumiri celor care ne-au ajutat: Adi, Sis, Coco, Marian, Nuti, Dan si tuturor celor care ne-au sustinut cu mesaje de acasa. A fost frumos, dar daca nu am avea cu cine imparti toate acestea ar fi trist.

Mai multe poze la: http://picasaweb.google.com/chiurleas/201011SoluKhumbuTrail#

7 Comments:

Anonymous Anonymous said...

ai un tata pe cinste, asa cum cred ca multi si-ar dori. sa-ti traiasca si la cat mai multe curse impreuna!

December 8, 2010 at 5:45 PM  
Anonymous Tudor said...

Felicitari Serban! Felicitari domnule Chiurlea!

Multumesc Serban pentru impresionanta descriere a experientei traite de voi!

December 9, 2010 at 12:02 AM  
OpenID cristianungureanu said...

Bravo ! ,... ati construit o echipa nemuritoare , ... pot spune chiar o echipa model societatii romanesti ,... Felicitari !
Cu Consideratie ,
cristi.

December 9, 2010 at 5:44 PM  
OpenID boreal2007 said...

Hmm, mda, sa zicem, ai ales un traseu ceva mai greu decat esti obisnuit, insa mai ai de lucru. Ai fi putut comasa doua etape intr-una una, daca erai intr-adevar antrenat, dar asa, nu ai facut nimic altceva decat sa termini cursa. Brr, si in tot acest timp, ti-ai mai permis sa si respiri! Pai, eu daca trag aer adanc in piept, imi ajunge pentru cincizeci de kilometri!

In schimb, ei da, Tatal tau, scris asa cu litera mare, are toata consideratia mea! Sanatate ii doresc si viata lunga!

December 10, 2010 at 3:47 PM  
Anonymous Gabriel said...

Bravo domnii Chiurlea! Respect si salutari din Elvetia, Gabriel

December 18, 2010 at 9:52 PM  
Blogger Marius Barbu said...

Am vazut si am revazut cu mare placere acest articol, o mare reusita!

October 1, 2011 at 11:17 AM  
Blogger Marius Barbu said...

Pentru astfel de articole prefer sa parcurg blogurile decat sa ma uit la televizor!

October 1, 2011 at 11:18 AM  

Post a Comment

Subscribe to Post Comments [Atom]

<< Home