2013 09 Tor des Geants - povestea

Este ora 6 dimineata. Ploaia rapaie pe fata cortului, iar daca n-ar fi dimineata de dinaintea startului, m-as bucura de linistea pe care o inspira sunetul acesta. Ma gandesc la cum voi putea sa alerg prin ploaie fara sa ma ud si fara sa risc bataturi infioratoare la picioare, la cum voi aluneca pe noroi si stanci, la ce temperaturi voi intalni la 3300m, altitudinea maxima la care voi ajunge. Ma ia frigul si ma cuprinde un sentiment de frica. Voi reusi, oare?? 

Ora 10:00 - ploua tare si trebuia deja sa fi luat startul. Stau inghesuit langa Corin si langa alti vreo 700 de alergatori, indurand ploaia rece si protocolul startului stabilit de organizatori, care nu reuseste sa ne incalzeasca deloc. Eu si Corin suntem singurii alergatori din Romania iar in jurul nostru auzim aproape toate limbile pamantului, fiindca la aceasta editie a 4a a Tor des Geans, lumea sportiva internationala este bine reprezentata. Tata si mama, veniti special din tara sa ma sustina, ma fotografiaza si ma pupa de parca plec la razboi. In sfarsit aud prezentatorul anuntand startul si desi mi-am propus sa plec incet, ca pentru o cursa de 330km, ma trezesc alergand frenetic pe strazile din Courmayeur, in uralele spectatorilor .

Imediat dupa start ma intalnesc cu un vechi prieten german cu care am alergat impreuna timp de doua saptamani pe crestele Alpilor francezi prin 2006. Ne bucuram amandoi sa ne revedem si incetinim ritmul pentru a putea povesti. Dar nu dureaza mult, caci intram in padure si incepem urcusul catre saua Col Arp la 2571m. Serpentine scurte, noroi, gafaim si ne depasim unii pe altii de parca am alerga o cursa de 10 km. Ma bucur ca s-a oprit ploaia si ma picura doar apa ramasa pe frunzele copacilor. Remarc ca sunt unul din putinii alergatori care nu foloseste bete si asta de cand am alergat in America si in Ile de la Reunion, unde betele sunt interzise. Se pare ca la Reunion au fost cateva incidente soldate cu raniri ca urmare a folosirii betelor in timpul curselor de alergare. Eu mai degraba nu folosesc fiindca imi doresc ca alergarea sa ramana cat mai simpla, departe de tehnologie si calcule, o forma de manifestare a bucuriei de a trai.

Ma trezesc din vis cand il intalnesc pe Corin si pe noul nostru prieten roman, Bogdan, care traieste si munceste in Italia. Face mult munte si s-a decis sa incerce si el o cursa de ultra. Mergem putin impreuna si mai povestim fiecare cate ceva ca sa treaca timpul. 

Ajung in sa destul de repede, tocmai la timp pentru a admira un elicopter care vine sa lase niste materiale in creasta. S-a luminat nitel si vedem destul de bine muntele ce ne inconjoara. Sunt creste ce-mi aduc aminte de Retezat. De o parte si de alta a seii, se intind siruri multicolore si zgomotoase de alergatori. Este inceputul cursei si toata lumea se simte plina de energie si speranta. 

Tocmai in aceasta euforie, aflat pe coborare, ma intalnesc cu un alergator din China. Ne-am vazut si cu o zi inainte prin centrul orasului, dupa ce ne luasem kit-ul de concurs. Fara vreo intentie, vazandu-i bucuria de pe fata il intreb daca ma lasa sa-l pozez. Evident ca ma lasa, apoi scoate aparatul lui si ma roaga sa-i fac o poza in timp ce tine in mana o fotografie pe care o scoate din rucsac. "My family !", imi spune el mandru. Ma gandesc ca nu este prea usor sa vii tocmai din China pana in Italia ca sa alergi prin Alpi. Apoi gandindu-ma la vremurile comunismului de la noi, plec mai departe si viata isi va urma cursul, insa nu asa cum ne-am dori noi de cele mai multe ori.

Curand iese chiar o raza de soare si trecerea prin punctul de alimentare din satucul La Thuile se aseamana cu o etapa din Turul Italiei, cu zeci-sute de oameni care ne aplauda si ne striga: " Bravo ! " 

Nu pierd prea mult timp in primul punct de alimentare mai serios, ci ma angajez pe sectorul urmator de traseu. Urmez o vale pitoreasca, case si vile frumoase sunt peste tot. Curand urcusul se inteteste, pe stanga depasim cateva cascade spectaculoase, ploaia re-incepe. 

Nu prea am energie si sunt depasit de grupuri de alergatori mai rapizi. Ma simt frustrat, dar stiu ca daca vreau sa rezist pana la capat trebuie sa am rabdare. Va veni si vremea cand voi putea sa fortez. 

Asta-i chiar tare. Pe langa mine trece "Gigi" un alergator la vreo 110kg, cu o burta impresionanta, si care deduc ca este un fel de vedeta locala, caci toti turistii aflati pe poteca il aclama si il incurajeaza. Mai ales ca Dl Gigi merge insotit de un grup de admiratori, mai ceva ca Forrest Gump. Cu coada ochiului remarc numarul de concurs al Dlui respectiv, pe care scrie: Finisher 2012. Deci se cuvine totusi respect pentru cineva care deja a terminat o data cursa si mai are si curajul sa incerce a doua oara.

Pe masura ce urc depasind cateva lacuri, devine din ce in ce mai frig. Vantul bate cu putere, picaturile de ploaie ma lovesc peste fata pe o directie orizontala, am pe mine geaca cu gluga trasa dar nu face fata. Cand ajung la Refugiul Deffeyes sunt inghetat bocna. Asa de tare,  incat nu pot tine in mana o cana de ceai. Imi fac loc cu disperare printre alergatorii grupati in jurul meselor din punctul de alimentare si intru in refugiu sa ma incalzesc si sa-mi schimb hainele ude. In 5 minute sunt incalzit suficient incat sa ies afara ca sa ma alimentez. De ce or fi pus mesele afara pe vantul asta? ma intreb si ma vad nevoit sa reduc la minim timpul de stat. 

Poteca devine tehnica, sunt bolovani pe poteca si este de multe ori nevoie sa faci echilibristica pe stanca uda. Oricum mie imi place ca reusesc sa ma incalzesc la loc si ajung destul de bine in saua Passo Alto la 2857m. Se vede frumos inspre muntele Paramont, pe fundal e un soi de ghetar, ici-colo cateva caldari, un lac, nori agatati pe creste. Cum sa nu fie viata frumoasa, mai ales ca urmeaza o coborare? 

Cu atentie la stanca uda si noroi, urmez o noua coborare pana la o stana. De aici trec pe malul opus al vaii si prin ploaia tot mai insistenta, urc o serie de serpentine catre o sa la 2829m: Col Crosatie. Merge anevoios, simt ca nu am energie suficienta si pentru ploaie, si pentru frig si pentru sirul asta neintrerupt de urcari si coborari care ma poarta ca intr-un montage-russe. Ca sa pot face totul mai suportabil incep un joc cu mine insumi: imi propun sa urc 4 serpentine complete fara sa ridic capul din poteca, si asta ca sa nu ma descurajeze imaginea distantei ramase. Tehnica prinde bine, mai incep sa depasesc si eu alti alergatori. Ma ajuta mult si ceasul altimetru imprumutat de Robert, ca sa pot avea o idee cat mai este de urcat. In mare parcurg cam 500m diferenta de nivel pe ora, asa ca o urcare de 1000m dureaza de obicei doua ore. Si desi am asa de multe mijloace sa ma verific, raman masca atunci cand ajung in sfarsit in creasta ce se zarea de jos. Acolo unde eu credeam ca se va termina urcusul, este doar o creasta secundara plina de bolovani. Poteca face slalom printre stanci, depasind mai multe trepte stancoase si urca asa inca vreo 300m diferenta de nivel, suficient cat sa scoata sufletul din mine. Cand ajung in sfarsit in sa, incerc sa fac cateva poze dar obiectivul aparatului este plin de picaturi de ploaie. Un turist spaniol ma ajuta cu o carpa uscata, caci pe mine toate erau ude. "Multumesc", ii zic eu, "mi-ai salvat viata!" El rade si eu incep o coborare lunga spre Valgrisenche exact in momentul in care incepe sa se lase intunericul. 

Ma fortez sa cobor in lumina redusa si depasesc un grup vesel de japonezi care s-au oprit sa-si puna frontalele pe cap. Sunt veterani, au fost anul trecut si au terminat cursa, se vede pe numerele lor. Dintre ei se deosebeste o fata care are un handicap, vede cu un singur ochi, iar pe celalalt il tine acoperit, cam ca un pirat, folosind un bandaj ca un drapel mic al Japoniei, alb cu punct rosu in mijloc. Banzai!

Imi pun si eu frontala si incep sa simt din nou placerea alergarii, coborarea merge usor, anii de drumetii pe munte spunindu-si cuvantul. De altfel, ma tot joc depasind alergatori si minunandu-ma de neindemanarea unora si de felul in care pun picioarele jos. Le vine si lor randul sa rada de mine atunci cand poteca devine plina de noroi si spre deosebire de cei cu bete, sunt nevoit sa fac o serie intreaga de artificii si gesturi bruste cu mainile si corpul pentru a-mi mentine echilibrul.

Ajung in fundul vaii, continuam inca o ora prin mici satuce cu case din piatra, e frig si ceata. Peisajul din jur ar avea nevoie de lumina pentru a fi apreciat, din pacate frontala nu bate decat 40m si sunt putin suparat pe mine ca alerg bezmetic prin noapte. Deh, imi place si ideea de a alerga non-stop, sau macar de a vedea cat pot rezista. 

                                                                             Bogdan - km 50 - Valgrisenche

Punctul de alimentare de la Valgrisenche este o Base-Vita, adica un punct de alimentare la puterea a 10a. Poti manca mancare gatita, ai la dispozitie tot felul de bauturi (inclusiv bere si vin - oare cine o bea?), poti face dus si poti dormi intr-un pat de campanie la caldura. Desi este km 50, planul meu este sa ma schimb de lucrurile ude, sa mananc si sa plec mai departe in maxim o ora. Ceea ce si fac. Merge greu cu schimbatul hainelor ude, am probleme cu mainile inghetate si cu noroiul adunat in straturi pe picioare. La masa ma intalnesc din nou cu Bogdan, este putin demoralizat si il doare destul de tare un genunchi. Eu decid sa plec, el mai ramane. 

La iesirea din cortul mare unde este organizat punctul de alimentare imi este verificat numarul de concurs si echipamentul. Riguros, arbitrul ma intreaba de manusi, vazandu-ma ca am mainile goale. Le arat mandru ca sunt in buzunare si ma lasa sa trec. 

Frigul si ploia ma biciuie din nou in fata, imi trebuie 10 minute de alergare sa ma incalzesc.  Sunt pe la 1500m altitudine si ma asteapta o urcare pana in saua Col Fenetre (Fereastra) la 2854m. Merg singur prin noapte, in fata se vad din cand in cand luminile frontalelor celor care sunt inaintea mea si desi ar trebui sa fie greu, ma simt foarte bine. Pentru prima data de cand am inceput cursa ma simt bine pe urcare. Sa-si fi intrat in sfarsit corpul in regim?

Curand luminile vaii raman undeva departe sub mine, ghicesc umbrele unor creste care se apropie si ajung la Refugiul Chalet de l’Epee. Nimic din ce ma asteptam: interiorul seamana mai degraba cu o vila, este peste tot lemn curat, pe pereti sunt atarnate tablouri cu alpinisti celebri, postere cu varfuri semete si harti. Simt ca am patruns intr-un sanctuar al oamenilor ce-si dedica viata Muntelui si ma simt mic si insignifiant. Cei din refugiu, care au grija si de punctul de alimentare, sunt cat se poate de amabili si insista sa ma asez si sa-i las sa ma serveasca. Inghit doua ceaiuri cu niste biscuti, le multumesc din toata inima si continui prin noapte. Imediat dupa varf urmeaza o coborare cu viraje scurte pe o panta foarte inclinata. Am nevoie de toata indemanarea sa raman in picioare si simt pentru prima oara sarcina pe care o preiau genunchii. Frica ma cuprinde din nou si ma intreb daca genunchii sau orice alta parte a corpului o sa reziste pana la capat, dar in acelasi timp sunt constient ca in orice cursa momentele de bucurie se intrepatrund cu cele de indoiala si stiu  numai un alergator rabdator trece cu bine peste toate aceste momente...

O noua vale, un nou punct de alimentare: Rhemes N.D. unde il gasesc si pe Corin. Incepem amandoi urcarea catre Col Entrelor la 3002m si lucrurile merg din greu in mai greu si din rau in mai rau, pana cand la vreo 500m inainte de sa, ne apuca pe amandoi stomacul si senzatia de voma aferenta. Se pare ca biscutii la care tot rontaiam de vreo cateva ore, aveau in ei ceva branza si simt brusc nevoia sa scap de ei din stomac. Ma opresc si ma gandesc ca nu am cum sa acopar 330 de km in felul acesta. Din fericire, dupa ce iau o gura de apa ma simt fresh si constat ca pot sa ma misc destul de bine. Ultimii metrii pana in sa trec chinuitor de greu, fortandu-ma la niste pasi de urias peste niste lespezi asezate intr-un fel de scara supradimensionata. La fix! De peste creasta din fata soarele incepe sa rasara si o data cu el revine si moralul meu.

Cu multa incredere incep coborarea si, dupa ce alunec de trei ori la rand, ma intreb ce se intampla. Nu-mi vine sa cred, pe stanci este gheata! Revizuiesc tehnica de coborare si incepe sa fie mai bine. Ma opresc destul de des sa fac o multime de poze, spectacolul de lumini al soarelui ce rasare peste creste este absolut fascinant. Sunt din nou singur, Corin a ramas mai in spate . Dupa un nou punct de alimentare ( Eaux Rousses 1700m  ) urmeaza o noua urcare catre cea mai inalta sa intalnita in aceasta cursa: Col Losson la 3300m.

Urcarea incepe usor si in curand se intra intr-o imensa caldare glaciara inconjurata de varfuri semete. Urcam neincetat,  in serpentine mai scurte sau mai lungi, traversam mai multe rauri ce abunda de apa si in final ne cataram efectiv pe un grohotis de culoare neagra, printre stanci instabile si peste mici portiuni de gheata pana in saua mult dorita. Se zice ca daca ajungi pana aici, ai depasit partea cea mai grea la Tor des Geants. 

In sa ma intalnesc cu tatal meu. A urcat dis de dimineata din partea opusa, dinspre Cogne si ma astepta stiind ca voi trece pe acolo. Ne imbratisam ca si cand nu ne-am fi vazut de ani de zile. Vremea s-a indreptat de tot, iar in fata noastra se deschide o vale glaciara de o frumusete rara. Coboram pe ea catre Cogne, cale de aproximativ  doua ore. 

La Cogne, a doua mare “Base-Vita”. Am facut 102km pana aici. Ma duc direct la dus, apoi mananc o salata si decid sa ma odihnesc doua ore intr-un pat. Ma trezeste Corin dupa doua ore, ma imbrac tremurand si plec mai departe pe la ora 6 dupa-amiaza, nu inainte de a mai manca ceva. Sunt singur, deja alergatorii sunt tot mai rari pe traseu si ma bucur de o portiune de plat pe care o pot alerga. Din nou cascade si peisaje superbe ce se pierd incet, incet in lumina amurgului, pornesc din nou frontala si din nou aria mea de cunoastere se reduce la circa 40m. In astel de clipe, esti numai tu, singur, linistea din jur, zgomotul pasilor si gafaielile proprii, ochii atenti la pata de lumina proiectata de becul frontalei. Meditatie, bucurie, dorinta de a ajunge odata la urmatorul punct de alimentare, toate se amesteca in cap si ma bucur ca am timp in sfarsit sa fiu singur cu mine insumi. Este unul din lucrurile pe care am uitat sa le mai facem in aceasta lume plina de informatii: sa fim singuri cu noi insine! 

Un nou refugiu foarte primitor la Sagno di Berdze, apoi o noua sa: Fenetre di Champorcher la 2827m. Este ora 1 noaptea, fata ma arde de la soarele de peste zi. La primul punct de alimentare cer o crema de arsuri si primesc un esantion de crema de soare de la un spectator, caci trusa medicala a organizatorilor nu are asa ceva in dotare. 

Marcajul traseului este genial, betisoare de plastic inalte de circa 50cm care au la capat un stegulet de 10x10cm galben si pe care scrie TDG. La cativa centimetri sub stegulet un patratel de circa 5x5cm dintr-un material reflectorizant. Ziua steguletul galben, noaptea reflectorizant. Daca in prima parte a cursei erau stegulete din 100 in 100 de metri cel mult, acum incep sa simt o rarefiere. Adica ceva de genul: E drumul drept si nu sunt bifurcatii? 1 stegulet la 500 de metri. Asta te lasa de multe ori in expectativa si cum sunt deja in a doua noapte de nesomn, ma trezesc de multe ori speriat ca am pierdut drumul si ca trebuie sa ma intorc. 

La picioare incep sa simt ceva semne de bataturi si ma opresc pentru scurt timp sa aplic crema anti-frecare. Este o tehnica a mea, chiar daca incep sa fie bataturi, le las pe loc si continui sa folosesc crema pentru diminuarea frecarii. Am invatat din propriile experiente ca orice batatura sparta inseamna probleme mari. 

Drumul care continua sa coboare dupa trecerea prin ultima sa, urmeaza pe o distanta bunicica niste poieni cu iarba, iar poteca te imbie la alergare. Ma bucur de aerul rece si castig rapid cativa kilometri alergand pana la intrarea in padurea din apropiere de Chardonney,  unde treptele sapate ma obliga la o atentie sporita. 

Ca regula generala, toate potecile italienilor sunt intretinute si amenajate. Pe alocuri sunt simple jgheaburi, facute din pietre puse transversal pentru a opri curgerea apei, dar in alte locuri sunt adevarate drumuri pavate cu placi cioplite si aranjate cu atentie, spre disperarea genunchilor, muschilor si tendoanelor care implora mila. 

De altfel, aceasta cursa va strange pana la sfarsit 24000 de metri cumulati de urcare si tot atatia de coborare! 

Ochii ma dor atat de tare cand ajung la punctul de alimentare din Chardonney, incat ma duc la medici si ii rog sa-mi dea ceva leac. Imi toarna cateva picaturi dintr-o sticluta si pentru circa o ora ma linistesc, apoi durerea incepe sa revina. Cu timpul imi dau seama ca noaptea, la lumina frontalei, am tendinta sa clipesc mai rar si daca ma fortez sa clipesc mai apasat din cand in cand, pot scapa singur de durere.

Din Chardonney ma uit pe harta si vad ca nu mai este mult pana la Donnas, a treia Base-Vita. Nebunul de mine, chiar isi inchipuie ca va fi usor, fiindca vad pe harta ca urmeaza numai coborare pe o curba de nivel. Gresit total! Poteca se transforma intr-un cosmar de bolovani ce stau in echilibruri precare si care chiar si ziua ti-ar pune probleme, iar curba de nivel este de fapt o urcare si o coboare tot timpul, ocolind fire de vale si ruperi de panta. 

In schimb, Ultima parte traverseaza cateva sate adormite la ora la care trec eu, spre 5 dimineata. Ma duc cu gandul la Sighisoara noastra. Din loc in loc, oamenii inimosi au lasat pe marginea drumului sticle de apa sau chiar de bere pentru cei care alearga in cursa, precum si tot felul de pancarde cu incurajari. Cei cativa suporteri inraiti care stau pe margine si la ora asta (probabil asteptand un prieten alergator) ma aplauda si le multumesc: Bon giorno! Grazie!

La Donnas acelasi ritual. Privesc cu admiratie efortul pe care-l fac organizatorii sa ne asigure toate cele necesare. Fiecare alergator a primit o geanta galbena in care si-a pus efectele personale pentru cursa, iar organizatorii le cara de la o Base-Vita la alta pentru a putea dispune de ele. Stivele de genti galbene umplu de fiecare data o mare suprafata si cei care gestioneaza operatia sunt adevarati artisti. Iar alergatorii vin si pleaca din punctele de alimentare care raman deschise 24 de ore din 24 pana la epuizarea timpului limita pentru cursa.

Plec reimprospatat din Donnas pe la ora 10 dimineata. E o zi frumoasa si descopar un orasel micut, prins intre doi munti. Tot aici se termina prima parte a cursei, Alta Via 2 care leaga Courmayeur de Donnas si incepe a doua parte: Alta Via 1 care ne va duce inapoi la Courmayeur. In mijlocul acestui Tur al Gigantilor se afla orasul Aosta pe care il vedem de multe ori, mai ales noaptea cand emite un halou de lumina.

Traseul cursei trece prin orasel si apoi ne suie pe un pod roman cu o arhitectura interesanta. Chiar la baza lui ma intampina un tinar costumat in drac, rosu si cu trident. Vine spre mine amenintator cu tridentul ca si cand ar vrea sa ma impinga sa trec podul mai repede. Sunt pregatit, scot cruciulita de la gat si o indept amenintator spre el. Se opreste brusc, se vede pe fata lui ca nu se astepta la asa ceva si pare dezamagit ca nu intru si eu in jocul lui. Asa ca-mi pare si mie rau si incep sa-l intreb de vreme, de podul pe care trecem si facem asa o bucata de drum impreuna, aplaudati din cand in cand de trecatorii grabiti ai diminetii.

Curand drumul urca abrupt printre case si vii suspendate, intra prin padure si valea Aosta ramane in spate. Din Donnas- care se afla la o altitudine de 400m, urcam cam 4 ore pana la Refugiul Cada, in jur de 2300m. 

Trecem prin Perloz, o mica asezare de case din piatra unde un grup de localnici ma aclama cu mare taraboi. Au o bara pe care sun insirate talangi ce se agata de gatul vacilor si o misca frenetic facand un zgomot asurzitor. E cald si sunt doar cu tricoul pe care scrie mare Romania. Sunt foarte mirati si bucurosi ca vad si romani, imi fac semn sa ma servesc cu bauturi si alimente de pe o masa, eu insa ma reped la fantana cu apa cristalina si rece, le multumesc si plec mai departe. 

Un nou pod, apoi multa urcare, pe alocuri foarte abrupta pe o poteca in trepte ce mereu sunt in antifaza cu pasii mei. Incet-incet,  aerul incins al vaii ramane in urma si intram din nou in peisaj de munte, care seamana teribil de mult cu Retezatul. Sunt ceva nori si ceata, dar sus se distinge creasta , care pare destul de aproape. 

Refugiul primitor, ma opresc doua minute sa ma alimentez, iar cand sa plec arbitrii ma opresc si ma intreaba unde-mi sunt betele. S-au obisnuit sa vada alergatori uitandu-si betele si par mirati ca eu nu folosesc. 

Urmez creasta, intru apoi intr-o caldare si drumul urmeaza o curba de nivel pe alocuri alergabila. Un lac de acumulare micut, Lac de Vargno, un punct de alimentare. Un alergator din Spania a facut o entorsa urata si pentru o clipa vad pe fata lui un fel de disperare amestecata cu frica. Medicul il bandajeaza si da din cap ca si cand nu ar fi de bine. Pentru el cursa pare terminata....

Urc destul de bine spre Col Marmontana la 2350m, in ceata se aud talangile unor vaci si niste sunete guturale de la vacarii care au grija de ele. Poate oboseala imi joaca feste, dar suna a limba romana. Mai tarziu aveam sa aflu de la Corin ca erau intr-adevar ciobani romani.

Deja am pierdut sirul, o coborare apoi o urcare ce se sfarseste intr-o fereastra ingusta. Ma bucur ca in sfarsit ajung din urma trei alergatori, azi am cam fost singur toata ziua si aveam impreasia ca nu prea inaintez. Unul dintre ei are un mare bandaj la picior si merge schiopatand. Dar chinul fizic pare nimic pe langa tristetea din ochii lui, stiind ca va trebui sa abandoneze . Am impresia ca vad chiar si lacrimi. Ma simt solidar cu el, as vrea sa-l rog sa-mi dea un obiect sa-l duc simbolic pana la sosire, dar gandul pare penibil, asa ca-l salut si trec mai departe. 

Coborarea spre Niel pare ca nu se mai termina. Ma bucur de ultimele raze ale soarelui ce apune peste crestele din stanga si fac niste poze superbe cu nori. La lumina frontalelor ajung in Niel, este zgomot mare, o cabana primitoare . Hotarasc sa stau o idee mai mult aici si  sa mananc o portie de paste cu ulei. Sunt mai multi alergatori, multi nu mai vor sa plece si isi cauta loc de dormit. Sunt cam obosit, as da sa mai raman, in fata urmeaza o urcare de 600m diferenta de nivel si o coborare lunga pana la urmatoarea Base-Vita: Gressoney. Pe masa cu bauturi sunt puse doze cu Red Bull si, intr-un impuls  de moment, dau pe gat una in speranta sa ma tina treaz.

Urcarea merge destul de bine, in schimb o data ajuns in Col Lasoney ma ia in primire un vant turbat. Imi este frig desi sunt imbracat cu de  toate,  inclusiv geaca de Goretex si manusi. O rup la fuga sa ma incalzesz si sub picioare simt de multe ori zgomot de gheata care se sparge. Tapsanele de iarba inghetata sunt o a adevarata provocare pe vant si pe intuneric. Ajung din urma un alergator, este in colanti scurti si tremura de frig. Imi este mila de el dar nu am cu ce sa-l ajut, decat sa-l rog sa ma urmeze,  ca sa-l fac sa  alerge mai repede. Nu poate tine pasul si curand frontala lui ramane in urma. 

Dupa circa o ora de coborare pe aceasta vale deschisa (Vallon de Loo) ajung in padure si simt din nou caldura, dar nu ma opresc din alergat pana cand nu vad asfaltul din Gressoney. Este ora 2 dimineata cand intru in marea sala de sport si sunt putin cam obosit. Imi fac dus si ma duc sa ma intind pentru doua ore intr-o sala de catarare unde bate un curent teribil, asa ca ma trezesc intepenit si amortit, cu dureri in  toti muschii... Interesant este ca, desi fiind foarte obosit ar fi trebuit sa dorm neintors, ma trezesc de fiecare data singur dupa exact atata timp cat imi propun sa dorm. 

Ma imbrac cu greu, si ma duc sa mananc ceva inainte de a pleca din nou la drum. Un bucatar simpatic ma intreaba ce as dori sa mananc, eu zic la misto ca mi-ar place o omleta, desi stiu ca nu exista asa ceva disponibil, dar el imi face cu ochiul si dispare in bucatarie. Se intoarce dupa cateva minute cu o omleta dubla, si eu ma rog la Dumnezeu sa-i dea sanatate in timp ce infulec una din cele mai bune omlete din viata mea. 

Afara este dimineata, soarele a rasarit dar inca foarte frig. Valea pe care ne aflam (Lyso) este orientata N-S si noi ne indreptam fix catre crestele inzapezie ale varfului Mont Rosa. Este fascinant de frumos. Mai ca-mi vine sa las balta cursa si sa o iau inspre mirajul varfurilor pline de ghetari !!!

Depasesc cateva localitati foarte frumoase ce aduc mai degraba aminte de Elvetia decat de Italia (de altfel granita este foarte aproape ) si incep urcarea catre Col Pinter la 2776m. Este o urcare usoara, in terase, soarele lumineaza pe cer si simt ca am spor. Undeva sub sa incepe sa bata vantul si imi tot curge nasul pe care-l suflu de cateva ori nervos, agasat de lipsa de oxigen. Nasul tot simt ca-mi curge, eu tot suflu si ma sterg cu dosul palmei pana cand remarc cateva picaturi de sange cazand in fata mea pe poteca. Curgea sange din nas si eram murdar pe maini de parca injunghiasem un porc. Naspa. Ma sterg cum pot si zambesc unor turisti care ma priveau ca pe un zombie. Deh, nu arati prea bine dupa 2 nopti nedormite si plin de sange. 

Ca sa opresc sangerarea din nas imi indes un bulb de nu-stiu-ce floare cules pe marginea potecii, iar tehnica pare sa functioneze... Ajung in scurt timp la un parau unde ma spal si ma simt mai usurat. 

Abia acum remarc in fata un varf muntos mai deosebit, caci odata trecuta saua Pinter,  o noua perspectiva se deschide. Parca recunosc acest profil de undeva de prin pozele cu munti. Ma dumiresc in cele din urma ca ma uit la celebrul Cervin. Varful este cunoscut mai degraba ca Matterhorn, denumire folosita de Elvetieni care privesc varful dinspre Zermatt. 

In refugiul cochet care ne serveste drept punct de alimentare ne intampina o doamna in varsta, toata numai un zambet. Intreaba pe fiecare alergator daca se simte bine, ce ar vrea sa manance si mai ales de unde vine. Cand ajunge la mine se bucura nespus. Cred ca sunt primul din Romania pe acolo. Ma intreaba de tara, ii povestesc despre Carpati, este foarte atenta si bucuroasa sa auda povesti despre tara noastra. Ma despart cu greu, dar foarte  placut impresionat de bucuria simpla din inima acelei doamne. Un “Ciao!” si viata merge mai departe, voi ramane probabil pentru ea o amintire povestita la o intalnire cu prietenii si prietenele, iar ea pentru mine - la fel.

Odata ajunsi in fundul vaii St. Jacques, incepe urcarea catre Refugiul Grand Tournalin spre 2700m. Merge usor, sunt din nou singur si urc multe bucati cu capul in pamant taind panta direct. Undeva aproape de refugiu, in timp ce mergeam cufundat in ganduri, aud pe cineva vorbind cu mine: “Hai barbate!”. Ridic capul mirat si-l vad pe tata zambind pe marginea potecii. Ma bucur sa-l vad, a urcat pe partea cealalta, dinspre Valtourenche ca sa ma intalneasca si sa ma incurajeze. 

Intram amandoi in refugiu si stam 5 minute de vorba la un ceai, apoi continuam impreuna mai departe, la inceput depasind doua sei la 2770m, lasam in urma ceva lacuri glaciare si admiram o panorama superba spre Mont Blanc, in timp ce coboram circa 1500m pana in Valtourenche unde ma asteapta o noua Base-Vita. 

Deja merg mai repede, mi-am intrat in ritm: mancat, odihna circa o ora, mancat din nou si plecat, undeva pe la ora 10 seara la lumina frontalei. Singura exceptie o fac pornind telefonul si cand vad cate mesaje de incurajare am primit de la prieteni ma simt coplesit si parca prind aripi.

Urc pana la barajul Cignana apoi la refugiul Barmasse. Suntem avertizati ca la noapte va fi foarte frig, deja simtim vantul cum suiera amenintator pe desupra copacilor. 

Depasesc o stana unde intalnesc un tanar roman care ramane profund impresionat sa vada si un roman printre alergatori. Nu conteneste sa ma intrebe: de cand alergi? te dor picioarele? nu ai obosit? ce mananci? cat ai slabit? Deh, ca si cand nu era impresionat de alergatori italieni sau americani!  Dar un roman - ce sa caute printre ei? Doar el stie ca romanii sunt oameni dintr-o bucata si nu-si pierd energia pentru sport....

Cu gandul la tanarul al carui sistem de referinta tocmai fusese dat peste cap de un conational, incep o serie de urcari si coborari ce ma poarta prin niste circuri glaciare (si glaciale) din care nu-mi mai aduc aminte decat niste nume disparate: Col du Tsan, Bivuac Reboulaz, Refugiul Cuney (unde sunt pus sa-mi platesc portia de paste - desi pana acolo pastele erau incluse in alimentele din punctele de alimentare) si in sfarsit Bivuacul Clermont. 

Frig, vant, am pe mine doua perechi de colanti, trei tricouri, geaca de goretex, manusi si cu toate astea, inghet din greu. Este o lupta pentru fiecare metru inainte, iar oboseala acumulata deja de trei nopti nedormite isi spune cuvantul. Totusi in momentul in care ies din Bivuacul Clermont, vad din nou acel semn care intotdeauna imi incarca bateriile: o geana de lumina din spatele crestelor dinspre est - primele raze ale soarelui care mangaie crestele. Girantul refugiului, iesit si el afara spune cu aerul unui copil: “Chouette! Lever du soleil. Vite! Il faut arriver au col.” (traducere: Super! Rasarit de soare. Repede! Trebuie ajuns in sa!) si-mi arata saua Col Vessonaz la 2788m aflata in spatele refugiului la circa o jumatate de ora de urcat. Inteleg ca de acolo se vede mai bine, si fiindca tot imi este frig o iau la fuga in sus. 

Intr-adevar,  privelistea din sa este minunata: se vede chiar si varful Mont Blanc in zare. Pentru o secunda imi imaginez cum trebuie sa fie la sosire, dar imi alung repede gandul de frica sa nu cobesc. 

Coborararea lunga catre Oyace imi pare nesfarsita. Simt ca merg ca un robot, si incep sa ma joc cu umbrele de pe poteca incercand sa-mi imaginez cu ce anume seamana fiecare dintre ele. Valea in care ajungem este puternic canionata (Gouffre de Betendaz), o traversez pe un pod agatat la o inaltime impresionanta si asta ma mai trezeste un pic. Am impresia ca ultima ora a trecut pe langa mine fara sa-mi aduc aminte nimic. Cred ca tocmai am descoperit cum se doarme in mers!!!

La punctul de alimentare, in spatele meselor,  sunt intinse vreo 4 paturi de campanie. Intreb daca se poate dormi si sunt invitat sa ma intind. Cand ma lungesc in pat, acesta cedeaza si cad pe podea zgomotos. O duduie vine sa ma ajute, eu ca sa fac un spirit de gluma zic ca nu mai am incredere in pat si ca oricum am fost prea traumatizat ca sa mai adorm. Duduia nu se pierde cu firea, ma priveste atenta in ochi, apoi cu aerul unei mame grijulii imi spune: “Daca vrei dorm cu tine sa te linistesc.”  Ma inrosesc tot si, foarte fastacit, ii spun ceva despre oboseala si liniste, asa ca ma lasa in pace zambind a: “ Stiam eu!”

Ziua se anunta frumoasa asa ca dupa numai 45 de minute de somn sar din  nou in picioare si incep o noua urcare catre Col Brison de unde urmeaza o coborare lunga pana in Ollomont, ultima Base-Vita la km 283. Vremea frumoasa permite vizibilitate pana departe, sunt sute de creste in zeci de planuri diferite, culori si umbre de care privirea nu se mai satura de admirat. 

Este ora 2 dupa-amiaza si decid sa nu mai dorm ca sa plec cat mai repede si sa profit de vremea buna. Nu sunt singurul careia aceasta hotarare, si pentru prima data ma vad alergand alaturi de alti 6-7 sportivi. Este un fel de nerabdare in privirea noastra, simtim ca nu au mai ramas decat 50 km si asta inseamna inca circa 10 ore de cursa. 

Totul trece repede, cobor dupa Col Champillion catre St Rhemy en Bosses pe un drum in padure pe o panta usor descendenta, imi pare ca am aripi si in curand incepe a 5a noapte care sper din tot sufletul sa fie si ultima. 

In micul satul St Rhemy este asa de frig incat ii rog pe cei din organizare sa intrebe prin statie care este starea vremii in ultima sa:  Col Malantra. Se pare ca m-am speriat de pomana, nu o sa fie decat -5 grade, si nici un pic de vant. Doi alergatori cu care am ajuns impreuna sunt foarte nemultumiti ca nu gasesc suficiente alimente si decid sa se intoarca vreo 500m pana la o pizzerie zarita pe marginea drumului. Ma momesc si pe mine sa vin cu ei dar ii refuz categoric. Nu concep sa pierd atata timp numai pentru o mancare mai buna, asa ca plec mai departe absolut singur.

Trec peste un episod haios cu un batran, vizibil turmentat, care la ora aia tarzie din noapte vroia neaparat sa ma imbratiseze si sa ma pupe ca pe un erou, de am scapat cu greu mimand o faza de genul: - Hei, uite la avionul ala! si pana sa-si dea seama ca nu era nici un avion eu deja eram la 10 metri de el. A continuat sa tipe in noapte inca mult timp dupa aceea. 

Drumul trece pe sub autostrada care duce la tunelul Grand Sant Bernard si este ciudat ca, desi aud masinile trecand pe deasupra, ma simt atat de departe si de pierdut de civilizatie. Sunt obosit, inaintez din ce in ce mai greu si constat ca,  speriat de frigul de mai devreme,  m-am imbracat cam gros. Incep sa gandesc disociat, o parte din mine isi doreste sa se impiedice si sa cada in iarba inalta de pe marginea drumului ca sa doarma nitel, iar cealalta parte isi doreste sa ajunga la Refugiul Frassati ca sa doarma acolo. Ajung sa ma cert cu mine insumi cu voce tare singur in noapte si exact atunci ma lasa si bateriile de la frontala. Incerc sa aprind lanterna de rezerva, dar nu reusesc decat sa-i pornesc lumina rosie care nu-mi este de folos decat sa pot bajbai dupa bateriile de rezerva. Cu baterii proaspete merge mai bine, dar in scurt timp am alt soc. Cand am plecat din St Rhemy, mi-au zis 2 ore pana la refugiu si cum mergeam deja de o ora ma asteptam sa fi facut jumatate din drum, pana cand dau peste un indicator care spune foarte clar: inca 2 ore si jumatate. Cu timpii in Italia nu te joci. Daca scrie pe indicator ca faci 2 ore, apoi 2 ore in pas saltat si daca fugi poate reusesti vreo ora si 45 de minute. Imi vine sa plang, ba chiar cred ca plang nitel si imi rog corpul sa coopereze si sa ma duca pana la refugiu, promitandu-i somn cat vrea el la incheierea cursei. Cum nu prea tine figura cu plansul si certatul, decid sa ma dezbrac, asa ca ma trezesc in tricou pe la -5 grade si alergand ca sa ma incalzesc. Minunata-i starea de nebunie indusa de nesomn si alergare, caci astfel am ajuns in mai putin de o ora si jumatate la refugiu, complet inviorat!

Ceva ceai, o ora de odihna intins pe un pat,  dupa care plecam vreo 4 alergatori spre asaltul ultimei sei din acest concurs:  Col Malantra la 2936m (daca incercati sa le numarati va confirm eu ca sunt 18). Ultimii metri se parcurg taras si in catarare, suntem indusi in eroare de niste balize luminoase unde credeam ca se termina urcarea, dar este o adevarata usurare sa stii ca urmeaza numai coborare si scot un chiuit de bucurie. 

Alerg nebuneste spre Refugiul Bonatti, apoi trecem de Bertone si-mi permit o gluma cu unul din arbitri pe seama zilei de azi: vineri 13 septembrie spunandu-i ca ar trebui sa trecem linia de sosire la ora 13 si 13 sarind de 13 ori pe piciorul stang. Se uita cu frica la mine, probabil ca nu arat nici prea bine dupa 5 zile de alergat si incerc sa rad ca sa-i arat ca a fost o gluma. Nu prea merge, asa ca o iau rusinat la alergare in jos pe cea mai imposibila poteca din cate am alergat in toata aceasta cursa. Sunt bolovani asezati in asa fel de parca cineva a incercat sa faca o pista de incercare pentru ghete de alergare, sau de munte, atat de inegali si de ascutiti incat chiar cred ca o sa raman in picioarele goale pe ultimii kilometrii. 

Se lumineaza de ziua exact cand intru pe strazile din Courmayeur, ma simt fresh de parca abia am inceput sa alerg, o strada lunga, o curba dreapta si ultimii metrii pe un covor rosu ma trec pe sub poarta de finish. Tata si mama sunt prezenti, ne imbratisam si nu realizez ca s-a terminat. Sunt anuntat ca am terminat in pozitia 91 (din 770 de alergatori) dar nu simt o bucurie deosebita. 

Sunt rugat sa semnez pe un afis al competitiei, apoi daca doresc sa las o vorba pentru alergatorul chinez cu numarul 1040 care a decedat in timpul cursei?!? Auzisem ceva dar se pare ca este adevarat. Ar fi alunecat pe stancile ude, s-a lovit la cap si nu a mai putut fi salvat. Era chinez. Ma scarpin in cap si caut repede in aparatul meu de fotografiat. Era chiar chinezul pe care l-am pozat la inceputul cursei! Sunt miscat profund si ma gandesc cat de mica este distanta intre viata si moarte. Eram acolo amandoi dupa start, surazatori, cu sperante si vise, peste cateva ore el avea sa nu mai fie. Dumnezeu sa-l odihneasca...

Dupa putin timp avea sa soseasca si Corin. Amandoi am dormit cam de vineri dupa-amiaza pana sambata dupa-amiaza, adica vreo 24 de ore si ne-am trezit cu o fata de parca eram batuti. Dar ranile se vindeca, si ramane in urma o bucurie deosebita si, daca ma gandesc bine, chiar o mirare, caci nu as fi crezut sa fie posibila aceasta frumoasa aventura!